Se împlinesc patruzeci de zile de la trecerea la cele vesnice a celui care a fost Andrei Covrig. Vorba e de unchiul, tizul şi nanul meu. S-a

În primăvara anului 1944 împreună cu elevii şi profesorii Şcolii Normale „Mihai Viteazul" din Chişinău, unde îşi satisfăcea studiile, se retrage  în dreapta Prutului. Trupele ruseşti erau pe  Nistru,  se aştepta ofensiva acestora. Unchiul îşi amintea cum la distribuţie înaintea retragerii  comandantul şcolii  a dat voie să rămână acasă cine doreşte. Doritori nu au fost,  cu excepţia a doi elevi.  În faţa pericolului de a nimeri sub represiunile e sovieticilor  cca cinci sute  mii de basarabeni s-au retras în dreapta Prutului.

Aşa au procedat  mulţi din  neamul nostru. Se ţinea minte că 1941 au fost trimişi la ocnă primii gordineşteni. Din Gordineşti, conform „Cărţii memoriei",   au fost deportate 33 familii (Semenel, Storoja, Stratulat...), patru oameni  din sat, membrii Partidului Democrat-Agrar,  au fost condamnaţi la câte 25 ani de puşcărie,  doi, „duşmani al poporului",  au fost condamnaţi la moarte şi  împuşcaţi în închisoarea din Odessa.  Sub maşinăria a nimerit Teodor Covrig, bunelul. Acesta  a avut o viaţă lungă şi zbuciumată. În primul război mondial a luptat în Caliţia, în armata rusă. La români s-a manifestat ca gospodar, după 1947 a făcut ani grei de lagăr,  la Vorcuta. Prin minune a rămas în viaţă. Despere  acesta  pe timpuri  nu se dădea cu amănuntele, cu toate că avea ce povesti. Apoi am citit amintirile scriitorului rus Grossman, care a descris realitate GULAG+ului ca un adevărat infern. Teodor Covrig a ieşit la pensie lucrând în colhoz. Bunica Natalia, după cum  îmi amintesc, era fără carte, dar în felul ei înţeleptă.

După ce s-au stabilit la Buzău, Şcoala „Mihai Viteazul",  evacuată de la Chişinău, a fost lichidată şi pentru Andrei Covrig  au început zile grele de pribegie. Basarabenii erau căutaţi ca să fii reîntorşi la baştină. Poliţia românească, aflată sub ochiul  vigilent al NCVD-ului sovietic,  era obligată să-i vâneze pe basarabeni, să-i trimită acasă.  Cea mai mare expulzare, dacă nu mă înşel,  a fost  în 1950, când cca zece mii de basarabeni au ajuns „acasă". Ce îi aştepta? În cel mai bun caz dezgraţia şi ura autorităţilor, iar în cel mai rău - deportări şi puşcării.  Mai mult timp  Andrei Covrig se eschiva de „întâlniri" cu „slujitorii" legii, avea viza de reşedinţă într-un sat din Moldova din dreapta Prutului, adică la părinţii domnişoarei  Olimpia, care cu timpul a devenit soţia acestuia. Pericolul expulzării s-a mai potolit când a întrat la Facultatea Pedagogie de la Universitatea din  Bucureşti. După facultate a fost acceptat ca reporter la Radio, iar  apoi şi la Televiziunea Română.

Datorită „dezgheţului" hruşciovist,  după treisprezece ani de la părăsirea Basarabiei, tocmai în 1957,  pentru prima dată nimereşte în satul natal, acest scurtă concediu, dobândit cu acordul autorităţilor sovietice, a coincis cu botezul meu. 

După cum mi-a mărturisit dna  Dorina Onicel, o persoană care mai mult timp a activat împreună cu Andrei Covrig, unchiul meu a ajuns  redactor-şef la Televiziunea Română,  în  Redacţia emisiuni pentru copii, cea  mai buna redacţie dintre cele trei existente în anul 1960. Emisiunile erau realizate  în direct, iar de cea mai mare popularitate se bucura  „Poşta cu Daniela Aşciuţă". Pentru copii s-a realizat, desigur în direct, primul serial pentru copii   „Cozmin - fiul zimbrului" cu Florin Persic în rolul principal. Unele filmări erau făcute la Suceava. După restructurările  efectuate la televiziune este numit  redactor-şef la redacţia învăţământ, unde  împreună cu colegele Erica Petruşa şi Tatiana Sereteanu realizează mai multe emisiuni. O emisiune  deosebită a fost  emisiunea „Columna".  În 1971,  în Japonia,  în cadrul unui concurs internaţional a fost nominalizată la    Premiul Mare. În 1972,  cu un alt film - „Delta Dunării" - întră în posesia unui premiu la un prestigios festival al emisiunilor pentru învăţământ din  Italia. În anii 1967-1968 este prezent în faţa telespectatorilor, în special celor tineri,  cu diferite  emisiuni.  Cele mai populare erau  „Teleşcoala", cu programe  documentare,  consultări televizate cu participarea celor mai buni profesori români la fizică, matematică, biologie. Ele erau destinate pentru şcolile din Ţară, mai cu seamă şcolilor de la sate. La Radioul naţional a promovat  „Radioşcoala", cu emisiuni de cultură generală şi instruire, studierea  limbilor străine. Unele emisiuni de studiere a limbii engleze erau produse în colaborare cu colegii  din Marea Britanie. Nu demult  mi-am dat seama că Andrei Covrig, fiind departe-aproape la Bucureşti, de fapt era prezent acasă, în Basarabia,  cu emisiunile sale. Radioul român, ţineţi minte, era audiat în acele timpuri în RSSM, iar televiziunea era vizionată de-a lungul Prutului.

Regretabil e că foarte multe emisiuni făcute la televiziune s-au şters sau   au dispărut, inclusiv  serialul îndrăgit de copii din acele timpuri „Aventurile căpitanului Val Vârtej", realizate  săptămânal la TV pe viu. „Câte redacţii  puteau să aibă atâtea premii, inclusiv de nivel internaţional ? Andrei Covrig - afirmă dna Dorina Onicel - a scos la iveală tot ce e mai bun într-un colaborator,  pe cei tocmai ieşiţi de la facultate i-a ridicat ca specialişti de la reporteri la nivelul de redactori-şefi şi jurnalişti de talie mondială". După mine, unchiul Andrei Covrig, la rând cu alţi compatrioţi  celebri,  a dus faima basarabeanilor în Ţară,  menţinând ratingul acestora, iar stima  cu care sunt trataţi basarabenii în Ţară e şi meritul lui.  La finele anilor nouăzeci, se afla  la Chişinău într-o deplasare de lucru Traian  Ungureanu, un jurnalist român. Acesta  făcea înregistrări cu participanţii războiului de pe Nistru. Marea i-a fost uimirea când a aflat că sunt nepotul lui Andrei Covrig, om care cu zeci de  ani în urmă  i-a oferit primele lecţii de profesionalism.  În aşa mod, unchiul meu, fără a bănui,  mi-a adus în persoana acestui oltean un bun prieten. 

În 1980 Andrei Covrig se  retrage de la activitate profesională. Motivul era unul banal, era membru de partid, însă nu un activist; se distanţase de colegii care  elogiau familia Ciauşescu.  Era şi un alt motiv. Feciorul Teodor Covrig, un tânăr cu perspective de a deveni  pictor de valoare, în acel an  pleacă la studii la o şcoală de artă plastică în Statele Unite. Plecarea acestui nu a fost iertată de autorităţi, în primul rând, tăticului.

Ce lecţii am primit de tizul, unchiul şi nanul meu Andrei Covrig? În primul rând, m-am debarasat de românofobie,  de care am fost afectaţi încă din timpurile  RSSM. Mulţi dau drumul  veninuuil la auzul cuvintelor „român" şi „limba română". Îşi amintea de baştină cu  nostalgie şi dragoste. Regret că nu am reuşit să-i împac sufletul, să-i aduc un borcan cu  apă din Nistru. Aceasta a fost dorinţa  pe care am auzit-o de la el în ultima mea vizită la Bucureşti. 

Ţin minte cum trata  noţiunile de „tiranie" şi „democraţie", tirania  fiind înţeleasă ca o stare când poporul se teme de putere, iar democraţia ca o frică a guvernanţilor de popor. Deseori, vorbind despre demnitatea personala, apela la expresia scrisă  pe drapele celor care sa-u ridicat pentru independenţa Statelor Unite. Pe drapel era desenat un şarpe.  Iar mai jos de acesta stătea scris „Nu mă călca! Te muşc!". Ţinea mult la „eul" său. A fost un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. Spre deosebire de unii, chiar şi de la Chişinău, cu  titluri ştiinţifice,  care nu au depăşit nivelul de „bîdlani" intelectuali.  Iar câţi „bîdlani" avem în politică, economie şi în autorităţi!          

La 14 decembrie, la finele anului trecut, într-un mod stupid şi-a  traumatizat  un picior,  a fost operat, însă vârsta... La 3 ianuarie curent s-a stins din viaţă. Dumnezeu să-l aibă în pază! Însă  a câta oară mă prind cu gândul  că avem basarabeni rămaşi  cu sufletul credincioşi neamului chiar şi atunci când Basarabia,  aşezată în calea  tuturor râurilor, a fost nevoită să înfrunte  vitregiile  înstrăinării.

Andrei Covrig, colonel (rez)