Chiar dacă statutul basarabenilor din statul român actual a fost dintotdeauna un subiect deosebit de important în economia relaţiilor româno-române, de prea puţine ori acesta este abordat în public. Cauzele sunt numeroase şi duc atât la dimensiunea legislativă, cât şi la cea de principiu, de „teren", dacă poate fi numită astfel.

Am fost mereu obişnuiţi să ne lovim de asemenea dihotomii distrofice în ceea ce priveşte statutul nostru în propria ţară şi de fiecare dată am fost nevoiţi să recunoaştem că descurcarea acestui ghem de înţelesuri şi prevederi legale ne depăşeşte, iar locul de început a căutării noastre a fost greu de definit. Consider că este nevoie de o anumită competenţă, voinţă politică şi nu în ultimul rând, de o stimulare a experţilor pentru a stabili cauzele acestor deficienţe de tot soiul care duc  în ultimă instanţă la o proastă înţelegere dintre cei care locuiesc în acelaşi mediu, au interese comune şi ajung de multe ori să fie puşi în faţa faptului de a soluţiona aceleaşi probleme. Totuşi, observaţia şi înţelegerea unor fenomene care ne privesc în mod direct este la îndemâna oricui, atâta vreme cât manifestă interes şi se abţine de la judecăţi de valoare şi implicare emoţională exagerată. Chiar dacă din punctul meu de vedere, statutul nostru, precum şi cum ar trebui să fie acest

statut, este un lucru clar, am încercat să-mi păstrez neutralitatea axiologică în analizarea celor câteva direcţii de apreciere a subiectului care există acum în public, definindu-i opinia (publică).

Există câţiva factori importanţi care defines respectiva opinie, prin curente „promovate" sau „combătute". Am folosit ghilimelele pentru că aceste procese sunt mai degrabă futile, dat fiind că le lipseşte intensitatea şi constanţa. Voi prezenta aceşti factori, privindu-i mai curând ca pe ideal-tipuri, fără a le aprecia activitatea. Aşadar, există Ministerul Afacerilor Externe al României, prin Departamentul pentru Relaţiile cu Români de Pretutindeni, care are o abordare specifică în cazul etnicilor români din jurul graniţelor. Însăşi existenţa unui asemenea departament denotă diferenţierea basarabenilor (de rând cu alţi etnici români) de străini, iar prin aceasta un set de politici adaptate la situaţia şi nevoile acestora. Există de asemenea, Ministerul Educaţiei din România (care a tot avut diferite titulaturi şi pachete de sarcini de-a lungul fiecărei guvernări), care de asemenea, şi-a asumat un şir de acţiuni privind basarabenii şi pe care le implementează prin echipa de la Direcţia Generală Relaţii Internaţionale şi Afaceri Europene (intermedierea relaţiei dintre studenţi, universităţi şi structuri

statale privind bursele, cazare şi alte subiecte).  În acest caz nu există o substructură care să fie responsabilă strict de chestiunea basarabenilor, ceea ce duce la numeroase dificultăţi. Toţi cei implicaţi în aceste acţiuni abordează problematica „strainilor", dintre care o parte sunt basarabeni. Suntem aşadar, amplasaţi la nivel simbolic, în aceeaşi categorie cu străinii. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul majorităţii  universităţilor, în cadrul cărora funcţionează Birouri pentru relaţia cu străinii, inclusiv cu basarabenii. Este cu atât mai grav acest lucru, cu cât primele experienţe ale studenţilor de anul I care sunt admişi la respectivele instituţii, inclusiv la Universitatea Bucureşti, sunt legate de aşteptarea la coadă alături de africani, chinezi, arabi şi alte persoane care chiar sunt străini. Este lesne de imaginat ce se petrece în acele momente în mintea tinerilor care, majoritatea  dintre ei, se autopercep ca fiind români şi... punct.

O altă structură menită să reglementeze situaţia străinilor (şi a basarabenilor deopotrivă), este Ministerul Afacerilor Interne, prin Oficiul Român pentru Imigrări. Din declaraţiile reprezentanţilor respectivei substructuri (am avut ocazia să-i remarc în cadrul mai multor evenimente, dar şi a unor întâlniri non-formale de-a lungul anilor) se înţelege clar că nu există prevederi speciale privind etnicii români din afară, cu excepţia acelor ordonanţe de guvern date cu ocazii speciale de Guvernul român (mă refer la debandada creată în septembrie-octombrie 2009 cu acele ordonanţe care se băteau cap în cap privind taxa pentru permisul de şedere). Nu aş vrea să mă adâncesc în analiza cauzelor unor asemenea acţiuni contradictorii, dar rămâne cert faptul că în prezent avem motive întemeiate pentru a ne aştepta la situaţii neplăcute similar, în toamna care vine. În afară de asta, nici unul dintre studiile întreprinse de ORI (în colaborare cu organisme precum fundaţia Soros, sau independent) nu îi vizează pe etnicii români în mod special. Avem acelaşi permis care ne atestă condiţia de „străini", mergem la acelaşi oficiu, suntem subiecţi ai aceleeaşi legislaţii şi suferim de pe urma aceloraşi sancţiuni alături de străini, ne-români. Motivaţiile ORI pentru o asemenea abordare rezidă de cele mai multe ori în lipsa unui cadru legal care să stabilească şi să reglementeze modul în care să fie trataţi etnicii români.

Desigur, am putea face referire la acquis-ul comunitar care încă urmează a fi implementat în România, dar în acelaşi timp ar fi potrivit ca cel puţin declaraţiile şi atitudinile frăţeşti ale oficialilor de la Bucureşti să fie şi înfăptuite, de sus în jos, or în caz contrar am putea vorbi despre o lipsă de coerenţă şi despre o lentoare în  activitatea oficialilor români din varii instituţii şi partide. Trebuie să remarcăm, pe de altă parte, curentele care îşi au originea în sânul grupurilor de studenţi basarabeni. Acestea pot fi delimitate decât rareori de chestiunea identitară la care ţin cei mai mulţi dintre aceştia. Pot fi remarcate, aşadar, câteva direcţii importante în acest sens. Cei dintâi îşi asumă identitatea de români şi se simt insultaţi atunci când sunt catalogaţi drept străini, conformându-se mai mult de nevoie statutului atribuit lor de statul român, de unde provin anumite frustrări.

Al doilea grup, mult mai restrâns, se consideră altceva decât români, considerând firesc tratamentul care li se aplică, chiar dacă ar prefera să fie şi mai lejer. În sfârşit, cel de al treilea grup, nu şi-a definit clar atitudinea pe care o au, ei contrazicându-se prin afirmaţiile lor privind propria identitate care nu coincid cu ceea ce se înţelege din faptele şi abordarea lor. Asemenea persoane se găsesc inclusiv în rândul unor asociaţii ale studenţilor basarabeni, opinia cărora este uneori consultată de decidenţi. Pe de o parte, aceştia vorbesc despre identitatea lor de români, iar pe de alta îşi însuşesc prevederile referitoare la străinii din România. Sursele pe care le-am descris anterior sunt preluate în mass-media din România, iar sensul mesajelor lor este amplificat, diminuat sau denaturat, de la caz la caz. Revistele din România, axate pe subiectul migraţiei, inclusiv cele care îmbină şi alte profiluri (cultural, civic sau istoric) contribuie şi ele la sporirea confuziei, ele operând cu expresii precum „Cei mai mulţi imigranţi din România provin din R. Moldova", iar altele promovează în paginile lor statutul de imigrant al etnicilor români (cazul revistei Migrant care a publicat un interviu cu unul dintre preşedinţii unei organizaţii a studenţilor basarabeni de la Timişoara). Desigur, este greu de apreciat dacă asemenea acţiuni denotă rea-voinţă sau nu (eu aş explica faptul mai curând prin ignoranţa redactorilor), dar efectul lor pervers este cert. Necesitatea diferenţierii etnicilor români de străini, precum şi diminuarea discriminării celor dintâi în raport cu românii din ţară trebuie să fie prioritatea 0 a statului român, or anume de aici îşi au originea cele mai multe dintre divergenţele şi dificultăţile pe care le sesizăm deja inconştient în zona relaţiilor dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului şi nu numai. Până atunci însă, ne vom tot întreba de ce, cum şi când ne vom dumiri şi ne vom înţelege.

Tudor COJOCARU, Liga Studentilor Basarabeni din Bucuresti, Presedinte,

O analiza realizata pentru SpreVest.ro