Ia, spãcelul si Liceul Bãlcescu

Email Imprimare PDF

Ziua de 24 iunie a fost, la români, Ziua Universalã a Iei. Sãrbãtoarea bluzei traditionale românesti s-a nãscut dintr-o initiativã pornitã pe reteaua de socializare Facebook, de la comunitatea „La Blouse Roumaine", care si-a luat numele dupã celebra picturã a artistului francez Henry Matise.

Pentru a celebra superba ie traditionalã, tesutã si brodatã cu atâta iscusintã de bunici si strãbunici, comunitatea online „La Blouse Roumaine", care numãrã peste 24.000 de membri, a demarat o campanie internationalã pentru decretarea „Zilei Universale a Iei" în data de 24 iunie, de Sânziene. În aceastã zi, toate româncele din lume au fost invitate sã poarte o ie, pentru cã „ia este o icoanã a feminitãtii românesti", dupã cum spun promotoarele acestui proiect. Faima internationalã a iei românesti se datoreazã simplitãtii si frumusetii acesteia apreciatã de renumiti designeri.

Bluza traditionalã a româncelor a beneficiat totusi de cea mai mare publicitate din toate vremurile atunci când Regina Maria a României s-a aflat în turneu în Statele Unite ale Americii, în anul 1926, moment în care Majestatea Sa a purtat ii croite din materiale pretioase, brodate si cu accesorii aflate la modã în perioada interbelicã. Pe vremea Reginei Maria, ia a constituit un simbol deosebit pentru spiritul patriotic.

Acele românce din Ungaria, care au terminat liceul între anii 1970 si 1990, cu sigurantã îsi amintesc (cu plãcere sau nu) cã, pe acele vremuri, uniforma obligatorie a elevelor de la Liceul „N. Bãlcescu" din Jula a fost ia româneascã. În ziua înscrierii noilor elevi la aceastã scoalã, li s-a comunicat cã trebuie sã-si facã rost de o ie, pe care s-o poarte apoi la toate serbãrile scolare (la deschiderea si încheierea anului scolar, la 15 martie, 4 aprilie, 1 mai sau 7 noiembrie). Zis si fãcut. Nimeni nu avea curajul atunci sã încalce aceastã regulã a casei, asa cã elevele si mamele lor s-au dus în România sã-si procure o ie. Asa a fãcut si maicã-mea cu mine. În toti cei patru ani, pe care i-am petrecut la liceu în perioada 1984–88, purtam o ie albã cusutã cu fir rosu. O purtam pentru cã era obligatoriu, si nu pentru cã m-ar fi legat ceva sentiment de ea. Din pãcate, nici mie, nici colegelor mele, nu ne-a explicat nimeni rostul acestei uniforme, nu ne-a vorbit nimeni despre sentimentele pe care ar trebui sã le avem când îmbrãcãm bluza româneascã. Poate tocmai din acest motiv a si dispãrut ia, ca uniformã obligatorie, pe nevãzute, cândva pe la sfârsitul anilor 80.

Bunicile si strãbunicile noastre, care s-au nãscut deja si ele în Ungaria de azi, nu stiau sã coase ii. Stiau însã sã-si facã spãcele. Le purtau cu atâta mândrie, dar nu în orice zi, ci numai în duminici sau în zilele de sãrbãtori. Noi, fete de 14–15 ani, pe la mijlocul anilor 1980, poate tocmai pentru a înlocui ia obligatorie, am purtat cu deosebitã bucurie spãcelele furate din dulapurile bunicilor. Acum, cu minte de adult, îmi pare rãu cã pe acele vremuri nimeni nu mi-a explicat cã spãcelul e acelasi lucru cu ia, doar cã este specific pentru zona Transilvaniei si Banatului. Fatã de spãcel aveam sentimente românesti, pentru cã era a bunicii, pentru cã era vechi, pentru cã prietena mea unguroaicã nu o avea, era numai a mea, a noastrã, a românilor. Mie spãcelul mi-a dat mai multã identitate româneascã, decât ia. Fatã de ie nu aveam aceleasi sentimente. Pentru cã era cumpãratã dintr-un magazin din România. Nici fatã de România, ca tarã, nu aveam sentimente. Pentru cã nu m-a învãtat nimeni.

Rolul scolilor noastre din Ungaria nu este numai ca sã ne învete sã citim, sã scriem si sã numãrãm. Este si de a ne învãta trecutul nostru, de a ne transmite valorile poporului din care facem parte. Iar acest trecut, aceste valori nu sunt numai pânã la granitele Micherechiului, Chitighazului sau ale Julei.

Editorialul Evei Simon, Foaia Romaneasca, 28 iunie 2013