Mircea Druc: „Iată Odessa, în care vei fi primar general!” (3)

Email Imprimare PDF

Motto:

"Cine i-a chemat pe români la Odessa? Nimeni. Dar pe roşii, i-a chemat cineva la Odessa? De asemenea, nimeni. Odessa, în general, a fost bastionul anti-bolşevismului, lucru remarcat de foarte mulţi scriitori ruşi. Acest oraş era prea prosper, pentru a trece de partea „revoluţiei". Cu tot numărul mare de evrei".

Michael A. de Budyon. „Недовыжженная земля", 2013. www.budyon.org

Despre feciorii avocatului Vasile Pântea din Zăicani am auzit vorbă în casa mătuşii mele, până la deportarea ei în Siberia, la 1 aprilie 1951. Soţul mătuşii, unchiul Jorj Haindrich, zăicănean, povestea: „Ştiu de la tata, Ghermanaş era premiant la şcoală. Se trăgea la carte, nu-i plăcea la coarnele plugului. Parcă presimţea el că o să ajungă om mare... Dacă nu citea, cânta la vioară. Când îl luau de ajutor la prisacă, în deal la Ciuhureţ, băiatul, în coşul căruţei, cânta frumos, tot drumul". În anul şcolar 1954-1955, eram elev în clasa a opta. Stăteam într-o bancă foarte veche, de la celălalt rus, probabil. De pe când s-a făcut şcoala primară cu predare în limba rusă. Pe un colţ, se distingea o tăietură înnegrită de timp: Г. П. - două litere ruseşti. Am decis în sinea mea că-i banca lui Gherman Pântea, fost elev între anii 1901-1904. Vroiam să fie banca lui.

I-am iscodit pe cei cu numele de familie Pântea, dacă sunt rude, dacă ştiu ceva despre omul acesta. Până m-a somat careva: „Vezi-ţi de treabă, băieţele! Uită de al lui Pântea! Şi de cei refugiaţi peste Prut uită, dacă nu vrei s-o păţeşti!"... De la Zăicani, am plecat cu un mare semn de întrebare - Gherman Pântea. Târziu de tot, aflasem cine şi ce-a fost Gherman Pântea. Mai întâi, din lucrările sale memorialistice, care acum sunt accesibile pentru toată lumea şi fac lumină. Lucrarea Rolul organizaţiilor militare în actul unirii Basarabiei este prefaţată de Nicolae Iorga. Marele istoric apreciază contribuţia autorului la realizările epocale din 1917-1918. Memoriile, lăsate în manuscris şi puse la dispoziţia cercetătorului basarabean Iurie Colesnic de către Mioara Pântea, nora autorului, reprezintă un document istoric extrem de valoros.

Iubitorii de modele descriptive ale unor timpuri apuse au la dispoziție cărți valorase apărute în ultimele două decenii. Autorii Olivian Verenca, Iurie Colesnic, Ion Constantin, Vitalie N. Ciobanu, Cristian Troncotă merită toată gratitudinea pentru lucrările de investigație despre Basarabia, Transnistria și Odessa. Pentru profesionalismul lor, pentru documentarea onestă şi valorificarea consecventă a arhivelor. Personal, le mulţumesc frumos fiindcă au răspuns la o întrebare de adolescent, însetat de cunoştinţe. Avusesem și eu un mare semn de întrebare, codificat în cuget, pe când eram elev la şcoala din Zăicani şi stăteam în banca lui Gherman Pântea.

Pe la mijlocul anilor 90, Iacob Burghiu convocase Fii Zăicanilor risipiţi prin lume! Cu Iacob am fost colegi. Ne-am înţeles perfect şi mai târziu. Ne întâlneam la Moscova, la Institutul de Cinematografie (VGIK), unde învăţa şi frate-meu Vlad. Eu fiind dispecer-referent la aeroportul internaţional Sheremetievo. Regretatul Iacob este apreciat în Basarabia: scriitor, cineast, patriot. Pe atunci îndeplinea funcţia de consilier pe probleme de cultură al preşedintelui Mircea Snegur. Deşi sunt născut în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, Iacob m-a invitat şi pe mine. Întâlnirea a avut loc în incinta teatrului Mihai Eminescu (fostul Puşkin), din Chişinău. M-am bucurat de prezenţa colegilor de şcoală. Unii aparţineau acum de elita intelectuală, stabilită prin oraşele Basarabiei şi pe alte meleaguri.

Revedeam în sală şi foşti secretari de partid, de komsomol, preşedinţi de colhoz, fruntaşi ai muncii socialiste. "Floarea satului" care, odinioară, decidea destinele comunităţii, iar acum jubila. Partidul Democrat Agrar din Moldova câştigase alegerile parlamentare din 28 februarie 1994. Revenise la putere nomenclatura agrariano-comunistă de care, organic, depindeau cei doi preşedinți Mircea Snegur și Petru Lucinschi. Dumitru Moţpan stăpânea Parlamentul iar Andrei Sangheli, Guvernul Republicii Moldova. Pentru deghizare, "Academia" lui Mark Tkaciuk îl plasase pe Vladimir Voronin, întors de la Moscova, în fruntea comuniștilor-oligarhi. Nu conștientizam atunci că trăiam preludiul unei recidive pseudo comuniste în Basarabia. O victorie totală a mafiei economice transnaţionale. Atunci s-a produs rătăcirea. În ce mod şi de ce? La această întrebare răspunde parţial Andrei Ţurcanu, în capitolul „Încotro mergem, ţară agrariată"? din cartea Sabatul, sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti. Editura Cartier, Chişinău, 2000.

Urmăream cum urca la tribună, în ordinea stabilită de Iacob, elita comunistă a Zăicanilor. Evocau euforic primii ani ai puterii sovietice. „Cum am intrat în komsomol, în partid! Cum am învăţat ruseşte! Cum am organizat noi colhozul! Cum am făcut ferma, grădiniţa, şcoală nouă!" Se complăceau în rolul de veterani, făuritori ai vieţii noi. Nici un cuvânt despre Красное колесо (Roata roşie) - deportări, foamete, strămutări, arestări, condamnări la moarte şi alte crime ale eliberatorilor. Mesajul lor însemna: tânăra generaţie n-are decât să revină urgent la gama de valori abandonată odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov şi dispariţia URSS - ului.

Din perioada 90-91, țin minte o figură tipică de nomenclaturist basarabean: Badrajan Simion Georghievici, născut în 1946, la Zăicani (cu văru-său Ghiţă, născut în 40, am fost colegi). Membru PCUS, membru PDAM, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, membru al Comisiei de mandate şi etică parlamentară, preşedinte al colhozului „Drujba" peste patru sate (Pociumbeni, Druţă, Horodişte şi satul meu, Pociumbăuţi). În mai 1990, alcătuiam guvernul. Căutam urgent şi un profesionist în informatică, cunoscător de limba română. Intenţionam din start să diminuăm torentul de hârţoage, prin computerizarea lucrărilor de secretariat şi gestiune în toate structurile guvernului. Eram obsedat de informatică, de informatizare "în limba de stat". Vărul meu ajunsese directorul AСУ Пищепром СССР – filiala Chişinău şi, sincer, din aceste considerente l-am inclus în echipă. Nu m-am gândit la calităţile şi neajunsurile, inerente fiecărui candidat la postul de ministru, sau că promovez o rudă. Recunosc, a fost una din erorile mele în funcţia de prim ministru. Badrajan (de fapt, Badrăgeanu, de la denumirea comunei Badragi) s-a precipitat să-l informeze pe deputatul Valerii Daraban, colonel KGB: ministrul Gheorghe Haindrich s-a născut la Zăicani, şi-i văr drept cu Mircea Druc.

Colonelul Daraban i-a Informat pe Mircea Snegur și Dumitru Moțpan. Imediat, şi-au pus în mișcare ziariştii, declanşând un linşaj mediatic. Ministrul Haindrich a fost nevoit să-şi dea demisia. Iar la finele lui mai 1991, camerele de luat vederi l-au imortalizat pe Badrajan în sala parlamentului de la Chișinău: sărea în sus, se apuca de cap, triumfa. Era clipa omului sovietic. Președintele legislativului Alexandru Moșanu anunţase rezultatul votului secret. La indicaţia Kremlinului (formulată chiar de Gorbaciov și Krucikov), gâştele colhoznice reuşiseră, după o încleştare de jumătate de an, să destituie un prim ministru anticomunist. Ca reprezentant al gâştelor sălbatice, unionist declarat și irecuperabil, Mircea Druc trecea drept duşmanul lor înveterat. Fiindcă nu reușeau să întrunească numărul necesar de voturi, la inițiativa deputatului Nicolae Andronic, fratele colonelului KGB Valerii Andronic, au modificat ad hoc legislaţia. Însă, la o săptămână după înlocuirea lui Druc cu Valeriu Muravschi, componența guvernului rămânând neschimbată, majoritatea agrariano-comunistă a votat și au revenit la textul vechi al articolului cu privire la "moțiunea de cenzură".

Iacob m-a invitat pe scenă, ca să spun şi eu ceva, deşi îl rugasem să mă şteargă din lista vorbitorilor. Am evoluat scurt, îndârjit: „Nu sunt nostalgic. Nu văd nimic romantic în perioada ocupaţiei sovietice. Mă mândresc doar pentru faptul că am fost elev în Zăicani. La aceeaşi şcoala în care a învăţat Gherman Pântea. Şi cred că am stat în banca lui. Regret că şcoala nu-i poartă numele. Că nu există în Zăicani nici o stradă, nici un bust, nici o placă comemorativă. Poate că mulţi dintre domniile voastre nici n-aţi auzit de această mare personalitate din comuna noastră? Gherman Pântea! Deputat în Sfatul Ţării. Deputat în Parlamentul României din partea judeţului Bălţi. Primar al Chişinăului, primar al oraşului Odessa..."

Nu mai ştiu cum a fost receptată, comentată intervenţia mea. N-am mai stat şi la banchetul, care urma după partea solemnă. Am aflat în curând că Iacob Burghiu, la Chişinău, a reuşit să pună o placă comemorativă pe casa în care a locuit un eminent edil al capitalei basarabene... Recitesc acum lucrările lui Gherman Pântea şi mă apasă un sentiment de amărăciune, de culpă. De ce nu am riscat să-l caut în anii luptei pentru supravieţuirea noastră ca români? Atunci, când mai era în viaţă. Sau, după 1990, să fi depistat măcar urmele sale la Chişinău, Odessa, Bucureşti. Faptul că am fost în permanență sub lupa KGB şi vâltoarea evenimentelor pe care le-am trăit ar fi oare o scuză că am uitat un timp de enigma copilăriei mele!?

"Dintre fruntaşii basarabeni ai luptei pentru unitatea naţională, Gherman Pântea (1894-1968) este o figură aparte, întreaga sa viaţă şi activitate caracterizându-se printr-o îmbinare permanentă între mit şi realitate. Explicaţia rezidă chiar din trăsăturile cu totul aparte ale acestui personaj, caracterul său aventuros în sensul pozitiv al cuvântului, curajos, deschis spre iniţiative şi acţiuni neconvenţionale, cumva altfel decât ale celorlalţi congeneri şi companioni de luptă ai săi din Basarabia. Pe tot parcursul vieţii şi chiar după moarte, personalitatea sa a fost aureolată de un bizar sentiment de duplicitate. Este şi motivul pentru care ne-am aplecat spre cunoaşterea vieţii şi activităţii acestui corifeu al Basarabiei, fiind animaţi de un real interes epistemic pentru descifrarea tainelor uneia dintre cele mai complexe personalităţi basarabene, cu dorinţa sinceră de a găsi o linie de demarcaţie cât mai apropiată de adevăr între legendă şi realitatea istorică". Sursa: Ion Constantin. Gherman Pântea: între mit și realitate. București, 2010.

Şi Iurie Colesnic, în lucrările sale de investigaţie, remarcă: Gherman Pântea devenise o figură enigmatică fără voia sa. Firea lui specifică a contribuit la profilarea unei imagini publice contradictorii. Lipsa unui comportament rectiliniu producea anumite sincope. Astfel CV-ul său ajunsese o suită de pătăranii captivante, dar neverosimile. Nimerind în condiţii extrem de complicate, inteligenţa nativă sau intuiţia îl ajutau să opteze pentru soluţiile cele mai reuşite. Curajos, se arunca fără să ezite unde era pericol mai mare. Acolo unde mulţi nu riscau să descopere ceva util, el venea cu laurii învingătorului. Rezolvând o problemă dificilă, se situa, de regulă, pe poziţia mulţimii şi a omului simplu. Dacă reuşea să facă ceea ce aştepta lumea de la un conducător de rangul său, considera că şi-a atins scopul.

Când a început primul război mondial, Gherman Pântea şi-a manifestat plenar temperamentul. În iunie 1915, a fost recrutat în armata ţaristă şi trimis la şcoala militară de ofiţeri de la Kiev. A absolvit-o la 1 decembrie 1915, cu gradul de sublocotenent (praporşcik). Ofiţer, cunoscător al limbii române, este repartizat ca translator oficial la comandamentul armatei IV ruse pe frontul român Ferm, consecvent, obţine toată simpatia camarazilor de arme. Graţie faptelor de curaj în luptă i s-au decernat două ordine Sf. Gheorghe. Aici intră în contact cu oficialităţile româneşti, cunoaşte pe viu realitatea din Ţară.

În februarie 1917, izbucneşte revoluţia rusă. Gherman Pântea se angrenează în lupta de eliberare naţională, declanşată pe întreg cuprinsul imperiului ţarist. Iniţiază mişcarea naţională în rândul militarilor basarabeni. Exploatează abil atitudinea mai „flexibilă şi înţelegătoare" a unor comandanţi ai armatei imperiale. La 23 iunie 1917, este ales în unanimitate preşedinte al Comitetului central executiv moldovenesc al Uniunii soldaţilor şi ofiţerilor. Sublocotenentul abia împlinise 23 de ani. Caută să obţină aprobarea Marelui cartier general al Armatei Imperiale pentru convocarea Congresului Ostaşilor Moldoveni. În drum spre Moghilev, întâmplător, participă la o întâlnire „fatală" cu delegaţia guvernamentală română. Obţine audienţă la generalul Duhonin şi la primul ministru rus Aleksandr Kerenski. Se întâlneşte cu liderul bolşevic Lenin. Este ales vice preşedinte al Congresului Ostaşilor moldoveni (Chişinău, 20-28 octombrie 1917). Scopul final al vice preşedintelui, ca şi al celorlalţi militanţi basarabeni, era convocarea Congresului militar moldovenesc şi constituirea Sfatului Ţării.

La Petrograd, în octombrie 1917, bolşevicii preiau puterea. La Chişinău Sfatul Ţării constituie Consiliul Directorilor Generali (guvernul Republicii Moldoveneşti). Deputatul Gherman Pântea deţine funcţia de locţiitor apoi şef al Directoratului General de Război şi Marină. Contribuie activ la contracararea propagandei ruseşti antinaţionale şi a pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei. Luptă contra anarhiştilor şi bolşevicilor. Aceştia creaseră o stare de haos în toată Basarabia şi puneau în pericol existenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Îl arestează personal pe aventurierul bolşevic Ilie Catărău. Un haiduc de teapa lui Kotovski, bulgar de origine, recrutat de serviciul de spionaj al Rusiei bolşevice. Pleacă în misiune, ca delegat al guvernului român la adunarea de la Tarutino - Cetatea Albă. Acolo comunitatea germană din Basarabia a votat moţiunea de aderare la Unirea cu România.

Cunoaştem teza bolşevică: „Unirea s-a realizat numai datorită intrării anticipate a forţelor militare române în Basarabia". Adevărul lui Gherman Pântea, martor şi participant la evenimente, este diametral opus. Dacă militarii români nu veneau în Basarabia, cei 33 de deputaţi minoritari ar fi procedat la fel ca şi ceilalţi 87 de deputaţi ai Sfatului Ţării: ar fi votat Unirea. Printre ofiţerii trupelor române, intrate atunci în Basarabia la solicitarea Sfatului Țării, erau şi moşieri. Unii, în 1907, participaseră la pacificarea ţăranilor români care răbufniseră: „Noi vrem pământ!". De aceea, probabil, au încurajat răzbunările ciocoilor pribegi aduşi de vânt faţă de țăranii românii basarabeni. Solidarizarea ofiţerilor eliberatori cu latifundiarii ţarişti a provocat revolte în rândul populaţiei. O mare parte a deputaţilor Sfatului Ţării, în special reprezentanţii minorităţilor naţionale, au protestat vehement.

Gherman Pântea, ministru de război al Republicii Moldoveneşti, l-a contactat personal, la Iaşi, pe generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General al Armatei Române. Drept urmare, generalul Lupescu, şeful Marelui Stat Major, a emis către trupele din Basarabia un ordin. Extragem esenţialul: "Comandamentele noastre din Basarabia cred de datoria lor să-i puie din nou pe moşieri în stăpânirea lucrurilor de care ei au fost deposedaţi prin mişcarea revoluţionară ce a avut loc înainte de intrarea oştilor noastre în Basarabia. Cum această purtare învrăjbeşte pe ţărani, mai cu seamă că duşmanii noştri i-au ridicat împotriva noastră, tocmai pe cuvântul, că armata românească a fost adusă în Basarabia de foştii moşieri pentru a statornici din nou vechea stare de lucruri şi cum avem interesul de a înlătura noi turburări, vă rog să binevoiţi a lua măsuri, ca oastea noastră să nu se mai amestece în treburile dintre moşieri şi ţărani. Trebuie să socotim ca bună starea de lucruri pe care am găsit-o în clipa intrării noastre în Basarabia, iar pentru faptele întâmplate mai înainte, moşierii trebuie să se adreseze stăpânirilor locale".

Incontestabil, populaţia din Basarabia a fost influenţată de schimbările revoluţionare din Imperiul ţarist. Desigur, deputaţii minoritari din Sfatul Ţării erau rusofili. Unii aveau vădite simpatii pentru Imperiul Sovietic în devenire. Însă la 27 martie 1918, între Republica Moldovenească şi Rusia Sovietică luase fiinţă Ucraina. Un stat independent şi şovin, aflat atunci sub ocupaţie germană. Reprezentanţii minorităţilor ar fi votat pro Unire deoarece nu erau încântaţi de războiul civil din Ucraina, de execuţia în masă a clerului şi rabinilor. Şi, cu atât mai puţin, de prezenţa trupelor germane. Aveau aşadar de ales: Unirea cu Ucraina sau cu România, deoarece unirea cu Rusia Sovietică, fără o frontieră comună, era practic irealizabilă.

La 22 iunie 1941, Gherman Pântea este mobilizat. Devine încurând consilier juridic al armatei a IV-a, comandamentul căreia se afla la Huşi. Cu două zile înainte de eliberarea Chişinăului, la 14 iulie 1941, primeşte prima misiune: o listă cu vreo sută de persoane, considerate ostile României. La intrarea în Chişinău urmau a fi executate, fără anchetă şi judecată. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, conştientiza gravitatea faptului. Ordonă consilierului juridic să verifice dacă nu nimeriseră în listă şi oameni oneşti. Gherman Pântea rămase uluit. Condamnaţii la moarte erau nişte elemente revoluţionare. Funcţionari la primărie, administraţia financiară, direcţia silvică, uzinele electrice. Poate că unii împărtăşeau convingeri politice de stânga. Dar de aici şi până la punerea la zid... Inadmisibil, pentru o ţară civilizată! Înainte de 40, în România nimeni nu le intentase acestora măcar un proces. Nici autorităţile Statului Român nu intenţionau să-şi împuşte cetăţenii pentru opiniile lor politice.

Cugetând astfel, la 17 iulie, dimineaţa, intră în Chişinău. Casa şi-a găsit-o intactă. În lipsa proprietarului, se instalaseră birourile Radiodifuziunii sovietice. Stătea acolo şi femeia de serviciu. Proprietarul, refugiat peste Prut, revenise acum împreună cu generalul Ciupercă şi generalul Pălăngeanu, şeful statului major. Consilierul juridic i-a rugat să poposească prima noapte la el. Menajera a improvizat o masă modestă. Pe la orele zece seara vine colonelul Eugen Dumitrescu, ofiţerul de legătură cu Comandamentul german. Agitat, colonelul îi cere generalului Ciupercă lista cu proscrişii. Românii făcuseră lista, iar germanii urmau să-i lichideze pe indezirabili. Lista fusese alcătuită de directorul de siguranţă. Informaţiile le primise de la diferiţi indivizi suspecţi din Chişinău, refugiaţi la Bucureşti. Luând poziţie de drepţi în faţa superiorilor, consilierul juridic se încumetă, cu toate riscurile inerente, să salveze nişte oameni inocenţi:

- Domnilor generali! De dimineaţă şi până acum am adunat informaţii despre persoanele care urmează a fi împuşcate. Am ajuns la convingerea fermă că majoritatea nu au absolut nici o vină. Ca basarabean, vă rog, vă implor, nu repetaţi greşelile generalului Ernest Broşteanu! Intrând în Chişinău, la 13 ianuarie 1918, militarii români, au executat, după denunţurile unor ticăloşi, nişte oameni nevinovaţi. Fapt care, mai târziu, a dăunat enorm cauzei României în relaţiile internaţionale: ruşii susţineau că Unirea s-a făcut sub teroarea armatei şi a jandarmilor. Aceasta v-o spun ca fruntaş basarabean. Iar în calitate de consilier juridic al armatei, vă fac un referat scris, pe răspunderea mea, în care vă arăt, în mod precis şi categoric, că lista este făcută de oameni de rea credinţă, care nu urmăresc decât răzbunări meschine. Dar ca să nu rămână nici un dubiu asupra culpabilităţii persoanelor vizate, propun prin referat ca lista să fie imediat trimisă la Curtea Marţială spre urgentă cercetare.

Generalii acceptă propunerea. Consilierului juridic scrie referatul. Generalul Ciupercă pune rezoluţia: „Se aprobă". A doua zi, lista e predată colonelului Pohoaţă, preşedintele Curţii Marţiale. Acesta, prin organele sale, cercetează discret activitatea sub ocupaţia sovietică a celor vizaţi. În consecinţă: Drugan Alexei, fost secretar general al primăriei Chişinău, şi un muncitor de la uzina electrică condamnaţi, la un an şi, respectiv, 6 luni închisoare. Restul de 98, găsiţi nevinovaţi. O profundă satisfacţie morală pentru Gherman Pântea. Împiedicase o posibilă crimă cu consecinţe extrem de grave după evenimentele care aveau să urmeze. Majoritatea dintre acei condamnaţi la moarte fără judecată, s-au refugiat în 44 peste Prut: Gheorghe Stere, Mâţă Alexandru, Veceaslav Podoabă, Nicolae Vasiliu, Alexei Drugan şi mulţi alţii. După război, unui dintre ei i-au făcut mult rău salvatorului de odinioară. Cu toate acestea, cunoscând psihologia oamenilor, Gherman Pântea se pare că nu le purta pică ingraţilor. Era conştient de fapta lui de omenie.

La 5 august 1941, Gherman Pântea se afla la Bucureşti. Ministrul aviaţiei îl anunţă:

- Din ordinul mareşalului, în dimineaţa zilei de 6 august, vă pun la dispoziţie un avion. Sunteţi chemat în mod expres de Mareşal. Urmează să vă prezentaţi în audienţă, în vagonul său din gara Chişinău, la orele nouă dimineaţa.

Sosind la timp, aghiotantul îl introduce imediat în vagonul de lucru. Nu-l văzuse până atunci niciodată pe conducătorul statului. Mareşalul i s-a părut foarte sever.

- Domnule Pântea, probabil, şi dumneata ai auzit, ca mulţi alţii, că eu numesc demnitari în posturi de răspundere cu forţa, împotriva voinţei lor. Acest lucru nu este adevărat: este o infamie. Te-am invitat să te rog să primeşti funcţia de guvernator al Transnistriei căci, ca basarabean, cunoşti limba rusă şi vei putea vorbi cu populaţia în limba ei maternă. Am adunat informaţii despre dumneata, ele sunt foarte bune. Ai fost cel mai bun primar al Chişinăului, ai o suficientă pregătire administrativă şi politică. Deci, eşti cel mai indicat din toate punctele de vedere de a ocupa demnitatea de guvernator al Transnistriei, dar te rog gândeşte-te dacă primeşti sau nu această demnitate.

Deşi se afla în faţa conducătorului suprem al ţării care, din spusele militarilor, nu agrea cazuistica şi contraargumentele subalternilor, Gherman Pântea şi-a permis să-i ceară o explicaţie:

- În Basarabia şi Bucovina, cu o populaţie majoritar românească, au fost numiţi deja guvernatori militari. Iar în Transnistria, unde românii nu sunt majoritari, se propune un guvernator civil. De ce?

Mareşalul Ion Antonescu s-a formalizat, zicând:

- Constat cu regret, că dumneata nu vrei să-ţi asumi răspunderea Guvernământului Transnistriei. Te numesc primar al oraşului Odessa. Sunt sigur că te vei descurca acolo. Ai experienţă şi pregătirea administrativă necesară. Vei fi numai cu titlul primar general, căci, de fapt, vei fi guvernatorul oraşului şi al portului Odessa. Partea germană nu admite ca Odessa să facă parte din Guvernământul Transnistriei. Germanii pretind că au interese atât în oraş, cât şi în port, şi doresc a lua parte activă la administrarea Odessei. Dar conducerea vom avea-o noi, românii, aşa că dumneata vei lucra direct cu mine.

- Domnule Mareşal, primesc această însărcinare şi sunt convins că voi fi util şi ţării şi populaţiei de la Odessa.

Scena se petrecea la 6 august 1941. Odessa însă a fost eliberată de trupele române numai la 16 octombrie 1941.

Gherman Pântea cunoştea Odessa de când îşi făcea studiile la Cetatea Albă, prin anii 1910-1914. Venea de la Zăicani la Bălţi, de unde lua trenul până la Odessa. De acolo, cu vaporul Turghenev ajungea la Cetatea Albă. Oraşul şi portul au luat fiinţă în anul 1794, după războiul ruso-turc, când teritoriul dintre Nistru şi Bug a trecut sub stăpânirea Imperiului rus. Portul şi comerţul maritim asigură o creştere vertiginoasă a oraşului. Peste o sută de ani, în 1894, populaţia atingea cifra de 750 000 de locuitori. Revoluţionarii francezi refugiaţi se consideră printre nemuritorii edili ai oraşului, proiectat şi construit de arhitecţi celebri italieni.

Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, pleacă din Tiraspol către Odessa însoţit de Gherman Pântea, care nu mai văzuse oraşul din luna august 1917. Era atunci un tânăr ofiţer în armata Rusiei imperiale. Acum revenea ca primar general, odată cu armata României regale. Niciodată, nici prin vis nu-i trecuse că ar putea ajunge cândva guvernatorul acestui mare oraş-port la Marea Neagră, pe care îl iubise atât de mult în tinereţe. Dar destinul este mai tare decât legile lumeşti, conchidea Gherman Pântea în memoriile sale. Iată cum descrie guvernatorul Transnistriei atmosfera în care urma să aibă loc instalarea în funcţie a primarului Odessei.

„18 octombrie 1941. A treia zi după căderea Odessei, plec însoţit de domnul Gherman Pântea, pe care-l numisem primar general, să fac instalarea domniei sale ca primar al Odessei. O zi plină de soare de toamnă, cu şoseaua gemând de praf, cu camioanele care alergau în toate părţile, stârnind nori sălbatici şi sufocanţi. Cu cât te apropiai de Odessa, o lume veselă de militari se îndruma în toate direcţiile, spre a intra în oraşul care costase atât de mult sânge românesc şi unde vitejia soldatului nostru crestase în cartea istoriei nestimată slovă de mărire. Iată întăriturile de apărare ale Odessei, şanţurile contra carelor, iată câmpurile sfârtecate de obuzele ce căzuseră unul după altul, iată în sfârşit Vacarjanii, cu măreţul şi impresionantul cimitir al eroilor grăniceri din stânga, cu movila unde a fost postul de observaţie şi comandă al generalului erou Potopeanu, acela care vine azi să conducă mai departe destinele Administraţiei din Transnistria.

Emoţia creşte pe fiecare clipă. Iată bariera oraşului: magazii şi fabrici sunt în flăcări. La fiecare pas cadavre omeneşti; cu cât înaintăm, mişcarea şi îngrijorarea e mai mare; oraşul n-are un geam, pretutindeni ruinele bombardamentului apar. În cartierul Moldovanca şi pe bulevarde, caii ce n-au putut fi evacuaţi au fost împuşcaţi de ruşi şi au început să se umfle. Un furnicar de lume militară pretutindeni; baricade temeinic ridicate la fiecare colţ de stradă; pietre de pavaj scoase şi puse de-a curmezişul; tractoare, maşini, căruţe, fiare vechi, tot ce mintea omenească poate improviza, fuseseră ridicate în grămezi în mijlocul străzilor spre a împiedica trecerea; gropi adânci de obuze, şanţuri, tranşee, coloane, tunuri, camioane, indicatoare, comandamente, gărzi, un zgomot şi o mişcare asurzitoare.

Portul, un furnicar de fiare vechi, de maşini arse, de resturi ale unui dezastru fără precedent, de tunuri rămase neatinse, de fum ridicându-se din magaziile ce ardeau, de cheiuri pârjolite, de vase scufundate. Şi printre toată această lume de mişcare şi de zgomot, printre tristeţe şi jale, populaţia locală, ieşită din ascunzători, scăpată de prima spaimă a ocupaţiei, stătea credincioasă şi tăcută, la rând, cu găleţile în mână, spre a primi apa sălcie şi sărată a puţurilor ce se improvizaseră. Cufundat în contemplarea acestui spectacol, aproape uitasem de domnul Pântea, care mergea lângă mine tăcut, fără să scoată o vorbă. Într-un târziu, îi spusei:

- Iată Odessa, în care vei fi primar! Ştii unde este Primăria?

- Nu ştiu.

- Am putea găsi oare primăria?

- Cred că da, dar nu e bine să intrăm încă într-o clădire devastată, fără geamuri, necontrolată de nimeni.

- Bine, te las aici, domnule primar general; trebuie să facem din Odessa un oraş". Sursa: Olivian Verenca. Administraţia civilă română în Transnistria 1941-1944. Bucureşti, 2000, p.210-211.

În linii mari, primele cinci zile de la intrarea românilor în Odessa trecuseră relativ calm. Ajuns la Odessa, Gherman Pântea nu mai vedea nimic din oraşul pe care îl cunoscuse în tinereţe. Toate instituţiile vitale fuseseră lichidate în întregime de către stăpânii de ieri. Incendiatorii şi diversioniştii, lăsaţi special în oraş, urmau să nimicească ceea ce mai rămăsese din bunurile publice. La condiţia dezastroasă a infrastructurii se mai adăugau câteva sute de mii de oameni lipsiţi de orice rezervă de hrană. Se apropia şi cumplita iarnă 1941-1942.

Cum s-au descurcat românii? Primăria a început cu deblocarea şi curăţirea străzilor. La 19 octombrie a deschis pieţele oraşului. Primarul general şi funcţionarii săi, ca să viziteze obiectivele industriale, foloseau luntrile. Sovieticii aruncaseră în aer digul de pe lacul Hagibei. Zona industrială, morile, uzinele electrice şi o mare parte din fabrici fuseseră inundate, ca să nu le folosească inamicul (nici cetăţenii sovietici). Apa se menţinea la înălţimea de un metru şi jumătate.

Oripilat de cele descoperite în teren, Gherman Pântea conştientizează rapid: administraţia civilă română urmează să depună eforturi supraomeneşti. Înţelegea de asemenea că fără sprijinul cetăţenilor, fără o conlucrare imediată cu localnicii, nu va reuşi să redreseze situaţia. Populaţia Odessei era înfometată, însetată, speriată şi disperată. Propaganda sovietică îşi convinsese cetăţenii abandonaţi că invadatorii, în special germanii, extermină fără discernământ, la nimereală, şi nu numai evrei. Gherman Pântea aflase acest lucru chiar de la locuitorii Odessei. Colindând oraşul, primarul intra în vorbă cu diverşi cetăţeni fără ca aceştia să ştie cine este. Vorbea ruseşte la perfecţie şi nu era îmbrăcat militar. Şi-a dat seama că populaţia trebuie imediat liniştită. Cum? Cu vorba scrisă şi contactul direct. Face rost urgent de o tipografie. Depistează în oraş foşti ziarişti la fostele publicaţii sovietice. Formează o redacţie şi lansează imediat ziarul Odesskaia Gazeta. În limba rusă, desigur. În primul număr publică un apel înflăcărat către populaţia Odessei:

„Cetăţeni,

Fiind ostaş, mobilizat pe front, Mareşalul Antonescu, conducătorul Statului Român, m-a numit primar general al oraşului Odessa, ţinând seama, în mod special, că eu cunosc limba rusă şi mă va înţelege mai uşor populaţia oraşului. Am primit acest post de mare răspundere în timpul războiului, fiind convins că voi face numai bine populaţiei şi Odessei, pe care din tinereţea mea o iubesc tot aşa de mult, cum o iubiţi şi voi.

Sunt născut în Basarabia şi crescut, ca şi voi, la şcoala lui Puşkin şi muzica lui Ceaikovski. Ştiu şi cunosc sufletul bun şi blând, sincer şi ospitalier al poporului rus. De aceea, am venit cu bucurie, cu dragoste şi entuziasm să vă ajut într-un moment greu pentru voi. Suferinţele voastre de acum înainte vor fi şi suferinţele mele. Bucuriile voastre de acum înainte vor fi şi bucuriile mele.

Nu am venit să fac nici un fel de politică la Odessa, sub nici o formă. Eu am venit să vă administrez, adică să vă dau pâine, apă, lumină, tramvaie etc., să vă fac viaţa cât mai uşoară, cât mai bună, cât mai dulce. Veţi vorbi în limba voastră maternă în instituţii, şcoli, universităţi şi veţi cânta la marea, frumoasa şi celebra Operă de la Odessa, ca întotdeauna, în limba marilor voştri poeţi şi scriitori.

Pentru a realiza însă ceea ce vă promit, în acest ceas solemn, am nevoie şi de concursul Dvs. În Odessa, precum vedeţi cu ochii, totul este distrus de bombardamente și de cei care au plecat: şi fabrici, şi clădiri, şi uzine, şi întreprinderi. Trebuie totul să refacem rapid. Singur nu voi face nimic, cu Dvs. voi face totul. Declar de la început, că atât timp cât voi conduce Odessa, voi sprijini iniţiativa privată, comerţul particular etc. Nici o restricţie, sub nici o formă. Asiguraţi cu această libertate, porniţi cu toţii, şi cei care cunoaşteţi, şi cei care nu cunoaşteţi, dar veţi învăţa, la comerţ de tot felul, la industrie şi alte îndeletniciri, pentru a vă asigura existenţa voastră, a familiilor voastre şi a ajuta să refacem oraşul Odessa, pentru ca în timpul cel mai scurt să-şi recapete faima de odinioară şi anume „Krasaviţa Odessa".

Dragi cetăţeni! Uşile primăriei şi ale casei mele sunt deschise pentru voi la orice oră. Vreau să fiu un adevărat părinte al vostru nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Vreau să cinstesc ţara care m-a trimis aici, vreau să vă cinstesc şi pe voi, autohtonii Odessei.

Cu Dumnezeu înainte!

Primarul General al municipiului Odessa,

20 octombrie 1941

ss. Gherman Pântea"

Ce efect a avut un asemenea apel sincer? Documentele atestă un entuziasm generalizat. Până la aceasta abia dacă întâlneai ici-colo câte un om timorat. În ziua când a apărut Odesskaia Gazeta lumea a ieşit din ascunzişuri. Cetăţenii, în plină stradă, discutau, vociferau, comentau în fel şi chip. Unii decretau:

- Am scăpat de nemţi! Avem un primar al nostru. Vorbeşte ruseşte ca noi, iubeşte Odessa ca noi, se vede că este un om bun, inimos. Trebuie să-l ascultăm! Vom avea o viaţă frumoasă şi bogată.

Nu bănuiau că individul în uniformă de maior al armatei române, care trecuse pe lângă ei, este chiar autorul apelului în persoană. Îmi imaginez ce inimă avea proaspătul edil al orașului, auzind la adresa sa atâtea complimente. Erau nişte semne că populaţia este hotărâtă să-l secundeze la refacerea oraşului. Astfel, şi-a întărit convingerea: misiunea sa umanitară va fi îndeplinită. Dar incredibila performanță a echipei lui Gherman Pântea la Odessa va fi interpretată de cronicari, până în ziua de azi, în dependență de orientarea politică și onestitatea fiecăruia. Indiscutabil, un rol decisiv l-a avut administrarea înţeleaptă. Însă meritul aparţine, în primul rând, mareşalului Ion Antonescu: a pus omul potrivit, la locul potrivit. A selectat atent pentru funcţia de primar general şi guvernator al portului Odessa o persoană ca Gherman Pântea.

Unii autori ruşi, ucraineni, evrei explică succesul administraţiei române prin faptul că Regatul România ar fi intenţionat să anexeze Transnistria. De parcă odată cu acapararea unui teritoriu străin, ocupanții, de regulă și rapid, îi asigură bunăstarea. În 40 și 44, URSS chiar a anexat Basarabia și nordul Bucovinei dar nu s-a produs nici un miracol. A urmat holocaustul roșu, deznaționalizarea brutală și silențioasă a românilor.

Iakov Verhovski și Valentina Târmos, supraviețuitori sub ocupația "barbarilor români", au scos o carte-pamflet "Город Антонеску". Un titlu prin care ne sugerează ironic că Odessa, urma să-și schimbe denumire în "Orașul Antonescu". Această versiune pare mai curând o insinuare, o metaforă a propagandei bolșevice. Dar oare a cui a fost ideea ca Brașovul să devină "Orașul Stalin"?

Guvernul român a refuzat categoric o extindere teritorială spre est cu preţul renunţării la o parte din Transilvania, ocupată de Ungaria. Jurnalistul, scriitorul, Teșu Solomovici consideră că "practic și istoric războiul României se terminase la Nistru, dar mareșalul trebuia să-și îndeplinească destinul... Așa s-a trezit împovărat cu o Transnistrie pe care nu și-a dorit-o, transformată într-un imens cimitir al evreilor deportați din Basarabia și Bucovina și al țiganilor deportați din localitățile românești". Sursa: Teșu Solomovici. Mareșalul Ion Antonescu. O biografie. București, 2011.

Trecerea Nistrului a fost determinată de exigenţe strategice şi de obligaţiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliţie. În ipoteza unei victorii germane în războiul ruso-german, mareșalul a decis atunci, "pentru orice eventualitate", să ocupe Odessa. În alte condiții nici n-ar fi vrut să intre acolo. Din punct de vedere politic, nimeni nu s-a gândit vreodată la anexarea teritoriului dintre Nistru și Bug.

În ședința de guvern din 20 august 1941 (la o zi după semnarea decretului prin care se înființa administrația civilă în Transnistria) se precizează: "S-a consimțit la o ocupație militară a acestui teritoriu; să exercităm o administrație cu titlu de gaj politic, economic și militar. România nu face nici o declarație de anexiune, ocupând acest teritoriu pentru un întreit motiv: o acțiune peste Nistru dictată de interese strategice și militare; necesitatea unui gaj economic și financiar care să permită despăgubiri pentru vechile creanțe și ultimele prejudicii; ocupația drept gaj politic".

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, conducătorul statului argumentează: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să mi se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav. Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are lotul şi după ce unul şi-a arat să spună celuilalt: eu nu te mai ajut că eu mi-am făcut treaba mea. Dar asta nu o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!".

La 12 noiembrie 1941, guvernul revine cu noi clarificări: "Transnistria urmează să trăiască prin ea însăși, deoarece în țară nu dispunem de rezervele necesare ca s-o alimentam din punct de vedere agricol, industrial și comercial. Acest teritoriu urmează să-și asigure hrana și să acopere necesitățile trupelor care se află acolo, de asemenea să servească pentru acoperirea într-o măsură cât mai larg posibilă a cheltuielilor de război suportate de România. Rolul armatei în Transnistria este numai al pazei și siguranței. Guvernatorul Civil al Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu va exercita un rol politic, economic și administrativ. În aceste domenii, armata nu are nici un cuvânt de spus".

La 23 ianuarie 1942, guvernul României precizează încă odată: "În ceea, ce privește Transnistria, nu putem face nici un angajament, căci în acțiunile noastre diplomatice, vizând regimul juridic al acestui teritoriu, chiar și în raporturile cu Germania, ne-am situat pe următoarea poziție: condiția noastră juridică este aceea a unei ocupații militare. Când Italia a cerut să trimită un consul la Odessa, am răspuns că poate trimite un agent cu însărcinări speciale numai pe lângă autoritățile militare. Conform unei reguli de prudență, n-am făcut până astăzi nici un act formal care să însemne voința noastră de anexiune a acestui teritoriu și de exercitare a unei suveranități asupra lui".

Și încă odată, în ședința din 27 martie 1942, Consiliul de Miniștri precizează: "Transnistria este o provincie care se administrează singură și să nu se facă acte de imixiune în administrația acestui teritoriu. El se administrează ca o entitate aparte, ca o țară ocupată, unde Bucureștiul nu se amestecă".

Din toate stenogramele ședințelor de guvern rezultă că Transnistria reprezenta un teritoriu temporar ocupat militar și o entitate totalmente aparte de România regală față de care existau frontier, ca între două state separate, cu puncte de acces și vămi. Exercitarea tuturor măsurilor referitoare la ordine și siguranță, precum și controlul și supravegherea politică, a prefecturilor și polițiilor, se efectua de către armată fiind încredințată inspectoratului Jandarmeriei din cadrul Marelui Stat Major, instalat la Odessa.

Cu siguranţă că germanii aveau planurile lor în privința teritoriilor cucerite. În tot cazul, în Transnistria şi la Odessa a circulat marca germană, nu leul românesc. Şi activitatea portului strategic Odessa a rămas sub controlul militarilor germani. Inițial armata română a asigurat paza militară a regiunii dintre Bug și Nipru, până ce armata germană a constituit Reichkomissariat Ukraina. În Transnistria, în afara trupelor române de pază, ordine și securitate se aflau și trupe germane, pentru îndeplinirea unor funcții speciale. Germanii asigurau paza depozitelor de lângă nodurile feroviare, construcția și reparația podurilor, a căilor ferate și a șoselelor. La Oceakov și Odessa au fost stabilite baze navale germane, iar la Golta și la Odessa s-au organizat baze de aviație militară. În Transnistria mai erau instalate și alte unități militare germane de pază, recunoaștere mobilă, precum și comandamentele de etape care mențineau și deserveau unitățile de pe front.

Referitor la legitimitatea aflării românilor pe teritoriului URSS şi justeţea termenului „ocupaţie", Michael A. de Budyon, filozof şi publicist, născut la 25 august 1971, la Odessa, RSSU, afirmă următoarele: unicul posesor legitim al drepturilor asupra acestui oraş de la Marea Neagră era dinastia Holstein-Gottorp-Romanov. Ei au fondat Odessa în anul 1794, şi pe timpul lor s-a construit tot ce merită atenţie. Însă ultimul împărat Nicolai al II-lea, în 1917, a abdicat de la tron. Un alt posesor legitim al Odessei poate fi considerată armata generalului Denikin, fiindcă acesta opta pentru convocarea Adunării constituante. Probabil, este legitimă administraţia germană (austriacă) apărută la Odessa în 1918, după încheierea Tratatului de pace de la Brest-Litovsk. Toate celelalte administraţii, oricum n-ai da-o, sunt ale ocupanţilor. Aceasta, pe de o parte. Dar dacă folosim drept normă principiul „are dreptate acel care este mai puternic", atunci toţi acei care au condus acest oraş sunt administratori legitimi. Mai mult ca sigur, aşa consideră actuala putere: pe site oficial al oraşului Odessa, în lista generală a capilor oraşului, începând cu anul 1794, figurează și Gherman Pântea. Înaintea lui a condus Odessa preşedintele Sovietului orăşenesc I. K. Cerniţa (1939-1941). Succesorul acestuia este primarul general Gherman Pântea (1941-1944), după care urmează preşedintele Sovietului orăşenesc V.P. Davîdenko (1945-1947). Cu alte cuvinte, Gherman Pântea este la fel de legitim ca toţi ceilalţi. Sursa: www.budyon.org)

La Odessa, în acele zile de început, militarii germani şi români deţineau toată puterea, iar primarul nefiind ales democratic, ci numit de un şef militar, le era subordonat. Militarii, fireşte, porneau de la ideea că au de a face cu o populaţie străină, ostilă, care putea fi dominată numai cu forţa. Şi e greu să-i blamezi pentru asemenea atitudine pe oamenii care plăteau zilnic cu viaţa. Primarul însă intuia locuitorii Odessei ca pe o comunitate setoasă de viaţa normală de până la război. Mai exact, de până la instalarea regimului totalitar bolşevic. Gherman Pântea spera să capteze oamenii prin bunăvoinţă, deschidere, făcându-i parteneri la programul său. Vroia să apere populaţia, să-i asigure existenţa, să refacă infrastructura oraşului. Pentru aceasta solicita linişte. Mai dorea şi concursul autorităţilor militare. În loc de sintonie, între ei au apărut discrepanţe.

Mentalitatea primarului Gherman Pântea venea în contradicţie cu obiectivele strategice ale forţelor militare implicate în conflagraţia mondială. Rivalitatea şi invidia domnea printre aliaţi, iar exclamaţia - Am scăpat de nemţi!, nu dădea bine. De menţionat că în absolut toate structurile părţilor beligerante, fie ale axei sau ale aliaţilor antigermani, existau lupte intestine, rivalitate şi interese contradictorii. Prin aprilie 1942, Hitler ordonase ca în toate tratativele cu aliații partea germană să fie foarte prudentă și să nu vorbească despre obiectivele operațiunilor viitoare.

În acele timpuri, o mostră de umanism din partea primarului unui oraş ocupat nu putea fi pe placul nimănui. Era de fapt o abordare improprie nu numai viziunii bolşevice, dar şi stării de spirit generalizate. Cine putea fi încântat de succesul unui român basarabean, care intenţiona să câştige dragostea şi adeziunea cetăţenilor? NKVD, GESTAPO, Siguranţa? Bolşevicii, naţional-socialiştii, fasciştii, britanicii, nord-americanii, sioniştii, finanţa internaţională? Iată o temă de cercetare. Dar fără idei preconcepute, fără cretinism profesional, cu epuizarea tuturor surselor istoriografice, inclusiv cele germane, rusești și evreiești, care să elucideze două fenomene istorice: "Gheorghe Alexianu – guvernatorul civil al Transnistriei" și "Gherman Pântea – primar general al Odessei". Dar nu sunt eu cel chemat să-i învețe carte pe profesioniștii în materie.

Cu certitudine, referitor la decizia mareșalului de a trece Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa, expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu: „politică – naţională –dramatică – costisitoare - inevitabilă".

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.