Eva Şimon: Jurnaliştii, prieteni incomozi

Email Imprimare PDF


„Pe noi nimeni nu ne înţelege!" Am auzit de o sută de ori această văietare, după ce a trecut pe la comunitatea noastră vreun jurnalist din România. Uneori (dar de foarte puţine ori) şi în legătură cu jurnaliştii unguri (pentru că aceştia nu prea vin). „Pe noi nimeni nu ne înţelege! Toţi vin aici cu idei preconcepute, cu judecăţile lor de acasă, şi ne duc vestea proastă în lume! Că noi, românii din Ungaria am fi o comunitate minoritară extrem de asi-milată... Că nu vorbim cum trebuie limba română... Că în sentimente sau în gândire suntem mai mult unguri, doar cu gura mai suntem români..." Etc.

Departe de mine gândul să joc pe avocatul diavolului şi să iau apărarea oricărui jurnalist român sau maghiar, vreau doar să împărtăşesc o întâmplare personală de acum mai bine de 15 ani, care mi-a fost o lecţie pe viaţă. S-a întâmplat să particip, alături de alţi români din comunitatea noastră, la o şcoală de vară în Bucureşti, organizată de Fundaţia Culturală Română, cum se numea pe atunci ICR-ul de azi. Într-o seară, trebuia să ne prezentăm în faţa celorlalţi cursanţi şi să vorbim despre comunitatea din care venim. Am fost foarte mulţumiţi de noi înşine, ce bine ne-am prezentat. Până în ziua următoare, când... într-un ziar central a apărut un articol care ne-a supărat foc. Jurnalista, care a fost undeva în sală în seara când noi ne-am prezentat, nu ne-a pus nicio întrebare, nu ne-a luat niciun interviu, decât pe baza celor auzite a scris un articol, care de fapt a cuprins impresiile ei despre românii din Ungaria.

Şi acesta pe noi ne-a supărat foarte tare. „Pe noi nimeni nu ne înţelege!", reproşam cu supărare. Ne-am gândit să cerem rectificare de la ziar, dar de fapt nu prea ştiam ce şi cum să rectificăm ca să ne fie şi nouă bine. Am trăit cam un an, doi, cu supărarea, iar în minte am reţinut numele jurnalistei. Şi cum lumea e foarte mică, ce dă Dumnezeu, ca peste câtva timp jurnalista respectivă să vină în Ungaria, la comunitatea noastră, alături de un secretar de stat pe problemele românilor din afară.

Când am ajuns să schimbăm cărţile noastre de vizită, imediat mi-a venit în minte de unde ştiu acest nume. I-am şi povestit cât de supărată am fost, bla, bla, bla, şi că nu are dreptate, că nu ne cunoaşte, nu ne înţelege. Colega nu s-a scuzat ci mi-a spus-o verde-n faţă: Eva, aşa se înţelege ceea ce ziceţi voi despre voi! Asta este imaginea pe care o vede un străin despre voi! Mi s-a mai întâmplat de atunci de multe ori să mi se pună oglinda în faţă. Nu întotdeauna mi-a plăcut ce am văzut acolo. Dar de atunci nu pe acela mă supăr care îmi ţine oglinda. Treaba ziaristului este să pună întrebări. Peste tot în lume. Intervievatul, din moment ce s-a angajat la interviu, are o mare responsabilitate cu fiecare cuvinţel. Reprezentanţii comunităţii noastre (preşedinţi, primari, directori, etc.) trebuie să fie conştienţi de faptul că vorbele lor au greutate. Nu pot vorbi oricum şi orice. Trebuie să aibă grijă nu doar la exprimarea corectă, în cea mai frumoasă limbă pe care o cunosc, dar trebuie să aibă şi gânduri, idei limpezi, ca să fie înţelese de reporter.

Dar dacă cineva se prinde că aşa-zisul jurnalist este trimis aici cu vreo misiune de a ne face de râs în faţa lumii sau să-şi bată joc de comunitatea noastră, are dreptul să nu se declare, să ceară de la conducătorul ziarului sau postului de la care vine oprirea interviului sau, ulterior, rectificarea. Supărarea nu are absolut niciun rost. Povestea cu jurnalista din Bucureşti s-a sfârşit cu o prietenie care durează şi azi. Cu toate că ea nu mai e jurnalistă şi nici nu mai trăieşte în România. Prietenia noastră m-a învăţat: să fiu conştientă de greutatea cuvintelor rostite sau scrise, să spun lucrurilor pe nume şi să am curajul să prezint realitatea. Şi atunci când aceasta uneori doare.

Foaia Românească,

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.