Eva Şimon: Copilărie fericită în fundul gol

Email Imprimare PDF


Duminica trecută am fost plăcut şocată de o imagine pe care nu pot s-o uit. Pentru o clipă mi s-a părut că văd cea mai fericită libertate, cea mai liberă copilărie şi cea mai adevărată bucurie din lume. Pe pista de biciclete de lângă şoseaua care te scoate din Jula, contrar vitezei maşinilor grăbite, pedala comod, fără grabă, o fetiţă de vreo 3 anişori.

Era pe la ora prânzului. Iar fetiţa de pe bicicletă era în fundul gol, în pielea goală, aşa cum a născut-o maică-sa pe lumea aceasta! Pedala fără să bage în seamă maşinile care treceau pe lângă ea şi pe lângă sălaşul de unde a ieşit. N-o interesa unde merg sau de unde vin maşinile grăbite, ea îşi vedea de treaba ei, de copilăria ei senină fără griji. Sălaşul de unde cred că a ieşit fetiţa era plin cu animale, raţe, gâşte, găini, capre, în grădina de zarzavaturi se vedeau straturi de morcovi, ceapă, salată şi alte bunătăţi. Nu cred că părinţii sau bunicii nu aveau bani de haine pentru fetiţa lor, decât că au crezut de bine că unui copil îi stă bine... copilăria. De zile întregi nu pot să uit această imagine a fetiţei cu fundul gol. Poate pentru că nu am mai văzut aşa ceva de vreo 30 de ani.

E bine? E rău? Unii vor zice cu siguranţă că-i mult mai bine azi decât în trecut. Că-i bine că acum trăim vremuri când copiii au cu ce se îmbrăca, cu ce se încălţa, că este normal ca fiecare copil să aibă telefonul lui propriu (încă de la 6–7 ani), marca ultimul trăsnet, iar pe lângă telefon şi câteun laptop sau tabletă. Şi nu contează că pentru avea aceste obiecte nu-şi vede părinţii cu zilele, că familiile nu mai au timp să stea şi să mănânce la aceeaşi masă, la aceeaşi oră. Că taţii trebuie să lucreze în trei schimburi, inclusiv la sfârşit de săptămână, sau să meargă în curse lungi cu camionul prin toată Europa numai pentru ca odrasla lor să nu fie mai prejos decât prietenii.

Aici unde trăim noi, Doamne mulţam, copiilor nu li se dă arme în mână, nu sunt trimişi să lupte în războaie, cum se întâmplă în alte ţări. Ai noştri luptă eventual cu Counter-Strike, într-o lume virtuală cu duşmani imaginari. Dar luptă totuşi şi ei, în felul lor. Luptă cu o lume înstrăinată, rigidă, când oamenii vorbesc mai mult prin Internet şi prin Facebook decât personal, „vorbesc" mai mult prin claviatura calculatorului decât cu propria voce.

Copiii de pe aceeaşi uliţă nu mai ies la joacă pe marginea şanţului sau la vreun meci de fotbal, ci se joacă prin calculator, fiecare în camera lui. Majoritatea copiilor de azi sunt palizi şi grăsuţi. Stau mai mult în camera lor cu aer condiţionat, decât la umbra unui copac.

Cât de departe a ajuns lumea noastră de vremurile lui Ion Creangă, care zicea: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."

Lumea lui Creangă de acum o sută de ani şi lumea de azi parcă e la mii de anilumină. Imaginea fetiţei fericite ce pedala mica ei bicicletă în fundul gol, tocmai în duminica în care în Ungaria s-a sărbătorit Ziua Copilului, mi-a amintit cât de important este să lăsăm copiii să-şi trăiască fericiţi şi liberi copilăria. Fără stresul adulţilor şi fără telefoane şi laptopuri. Pentru că aşa este „de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice"...

Eva Şimon, Foaia românească

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.