Mircea Druc: Amprente

Email Imprimare PDF


Student la anul întâi, venisem în vacanța de iarnă la părinți. Într-o duminică ne-a vizitat un om din Cuconeștii Vechi, moș Tarpan. Tata nu era acasă. Fiindcă omul a decis să-l aștepte, am coborât în beci să aduc un ulcior cu vin roșu.

- Mulțumesc! Bun vin!... Închin în sănătatea celor drepți... Gheorghiță, taică-tău, m-a scăpat de la moarte... Hai să-ți spun cum am fost noi pe front, cu rușii. Așa, ca să ne treacă mai repede timpul.

Când i-au luat în Armata Roșie, în aprilie 44, tata avea 28 de ani. Moș Tarpan se apropia de 50, un vecin de al nostru, Gheorghe Eșianu, abia împlinise 15 ani. Acum, cele auzite de la moș Tarpan le percepeam ca pe o evocare axată pe contraste. Despre Armata Roșie nu prea avea cuvinte de laudă. Asupra celor cu armata făcută la români, ofițerii sovietici produceau o impresie cel puțin stranie. Босяки. Самозванцы. (Niște golani. Niște impostori). La Dnepropetrovsk, acolo unde, în aprilie 44, fuseseră duși recruții nordbucovinenii și basarabenii, din primele județe ocupate de sovietici, văzuse cum un subofițer beat criță înjura o patrulă - doi soldați și un căpitan.

- Am crezut că s-a zis cu el. Că-l împușcă pe loc. La români nimeni n-ar fi permis asemenea lucruri. Am făcut armata la Alba Iulia. Când se apropia sergentul, noi, soldații, ne întindeam strună. Celor mai mari în grad le prezentam onorul de la douăzeci de pași. Aveam un căpitan bănățean. Mândru, spilcuit, iute foc, dar bun la suflet... Nu se compară cu sovieticii. Am avut ocazia să păzesc niște ofițeri. Făceam de gardă la camera de arest...

Odată cu noi, la Dnepropetrovsk, mai aduseseră recruți. De dincolo de Ural. Tineri de tot, nu ca ai noștri. Ieșeam cu toții la instrucție, la o margine de oraș. Tineretul lor se plictisea. Uneori ne înjurau: "Moldavan-baran!". Nu le plăceam. Prea eram ascultători, executam întocmai. Comandantul ne dădea exemplu. Pe ei, mai rar...

Odată, era după sărbătoarea Paștelui, rusnacii au zărit un popă. Taman ieșise dintr-o bisericuță de alături, după serviciul divin. Când să ajungă în dreptul lor, unul dă comanda: "Взод, целиться!" ("Pluton, arma la ochi!". Plutonul, încolonat, gata să tragă. Preotul se sperie. Scapă bocceluța și ridică mâinile în sus. Bucuroși de cum s-au jucat "de-a execuția", unii se trântesc la pământ în hohote de râs.

Șocați, urmăream tot ce se petrecea acolo. Preotul ajunge apoi în dreptul companiei noastre. Și, deodată, Gheorghiță ordonă cu toată puterea, în română: "Alinierea! Drepți! Pentru onor prezentați arm!". Ai noștri execută fulger. Acum bietul popă părea și mai zdruncinat. Un soldat, în uniformă sovietică, se apropie de el, îngenunchează, îi sărută mâna: "Binecuvântează, sfinte părinte!". Preotului i-au dat lacrimile. Îi tremura barba, vocea. Ne-a întrebat: «Кто вы, откуда вы, добрые люди?» (Cine sunteți, de unde sunteți, oameni buni?). «Румыны.... Из Бессарабии и Буковины!». (Români...Din Basarabia și Bucovina!). Bătrânul, cu lacrimi pe obraz, a trecut pe la fiecare și ne-a binecuvântat cu semnul crucii... Rusnacii, văzând ce-au putut să facă "berbecii de moldoveni", au rămas cu gura căscată. După care ne-au pârât la superiori...

Da la Berlin?... Nimerisem într-o intersecție, sub foc încrucișat... Ardea un tanc. Tanchistul reușise să iasă. Îi strigam să vină, târâș, către noi. Eram foarte aproape, îl acopeream. Trăgeam tare dintr-o clădire dărâmată. Când colo, Ivan se ridică în picioare. Răcnește, înjură: «Кто посмел? Выходи, гад!» ("Cine a cutezat? Arată-te, canalie!"). Numai unul beat putea să facă așa ceva. L-au ciuruit momentan... Să știi, Marcel, că nici americanii nu mi-au plăcut. I-am văzut... Când ne-am întâlnit, la Oder. Eram aliați, dragă doamne. Gălăgioși, dezmățați... Curgea uniforma pe ei. Parcă erau niște partizani... N-aș fi crezut niciodată că-s bețivi. Pupăcioși..., ca rușii.

Basarabeanul Gheorghe Druc făcuse o școală de sergenți la români. I-a fost de mare folos. Mai târziu, în tranșeele din Prusia Orientală, la Oder și în luptele de stradă la asaltul Berlinului. In timp ce-i pregăteau pentru front, s-a găsit unul să-l denunțe: "Druc a făcut armata la români... Are și grad".

Un ofițer NKVD, vorbitor de română, l-a interogat îndelung. Comandantul batalionului, în loc să-l pedepsească, l-a pus să facă serviciu de front și alte exerciții cu basarabenii și bucovinenii, care "deocamdată" nu posedau rusa. Probabil au judecat pragmatic: "important să-i pregătim cât de cât pe acești moldoveni, să-i trimitem în linia întâi, iar acolo se va vedea". Gheorghiță se descurca excelent. Moldovenii, disciplinați, progresau vizibil. Lucru care pe unii îi irita. A venit și controlul de la statul major. Ofițerul superior, văzând cum mărșăluiesc pe câmpul de instrucție foștii militari români iar acum ostași sovietici, s-a cam oțărât:

- Gardă regală, ce-i asta? Exces de zel, nare rost... Vedeți dacă știu să împuște și înainte, la Berlin!...

Am aflat mult mai târziu cine l-a pârât pe tata. Chiar de la turnător. Când trăgea să moară, consăteanul l-a chemat la el:

- Gheorghe! Atunci, la Dnepropetrovsk, eu am spus că tu ești ofițer român. Mă gândeam, poate îmi vor da ceva de mâncare. Nu pot îndura foamea. Ne hrăneau, ții minte, numai cu varză murată. În 49, ridicau oamenii să-i ducă în Siberia... Eu eram în activul de partid. Am ținut morțiș să fii trecut în lista culacilor... Odată, la Oder, am tras în tine, din spate, dar nu te-am nimerit... Te invidiam, ți-am purtat ură încă din școală. Când eram flăcăi, ți-au furat caii cu tot cu căruță... Să știi, că eu i-am pus la cale pe țiganii din Pociumbeni. Iartă-mă, Gheorghe!...

- Dumnezeu să te ierte, Grigore. Eu te-am iertat...

Când la Pociumbăuți cineva aducea vorba despre nemţi şi ruşi, Pantelimon Druc, fratele bunicului Ostin, pufnea în râs. Şi neapărat relata o întâmplare trăită: cum a fost el prădat de nişte militari germani. Într-o bună zi, cam pe la început de iulie 41, se trezeşte cu o maşină la poartă. Coboară câţiva soldați. Printre ei şi un traducător. Acela i-a cerut să deschidă beciurile. Basarabeanul avea tocmai două, semn că-i om înstărit. La-au pus să umple ulciorul, să bea un păhar, după care au degustat şi ceilalţi. Recht gut! S-au consultat, au tras maşina în curte, au încărcat butoaiele, şi au numărat mărcile.

A rămas moş Pantelimon cu gura căscată şi cu teancul de mărci germane în mână: „Poate oi face ceva cu ele la oraş...", se consola bătrânul. A doua zi, pe la amiază, cineva bate din nou la poartă. Omul deschide și... aceeaşi soldaţi. „Ce mai vor oare!? Mi-au luat tot vinul". Pedanţi, grijulii, militarii descarcă butoaiele deşarte. S-o fi gândit că n-au dat bani pe ambalaj şi nici n-are rost să se piardă bunătate de butoaie. Şi moşul era îngrijorat că la toamnă n-o să aibă în ce pune vinul. ...

Dar de unde ştiau nemţii că Pantelimon Druc avea cel mai bun vin? Era în sat un om singuratic, şchiop din născare. Când se schimba puterea, el îi pâra pe cei care au vin bun şi cai buni. Astfel abătea pericolul de la casele rudelor sale bogate. Prin 49, când a înţeles că nu vom scăpa de colectivizare, s-a spânzurat.

Pătărania mai are şi prelungire. În primăvara lui 44, ajunseseră pe la Pociumbăuţi eliberatorii. Au intrat în acelaşi beci. Fără să gândească, au dat o rafală. Din butoaie ţâşnea vinul, ca dintr-o fântână arteziană. Euforici, extaziaţi, beau din căşti şi gamele, fleşcăind prin vin până la glezne. Amintindu-şi, moş Pantelimon se tânguia:

- Pe aiştia nici să prade nu-i ajunge capul! Mi-au ciuruit butoaiele, mi-au stricat beciul... Că dacă se aşezau ca oamenii la masă, le-şi fi adus vin cu găleata. Şi pâine, şi slănină. Și tot ce aveam de mâncare...

Sentinţa, morala fabulei - nici să prade nu-i ajunge capul - le-a intrat în cap basarabenilor pentru totdeauna. Propagandă sovietică nu reuşea să elimine amprentele. Adevăruri, nu din auzite, ci însuşite prin propria experienţă de viață...

În perioada de studenție la Chişinău, octombrie 1957 - aprilie 1960, mi-a fost băgată în cap o teză rimată, ca o strigătură: «Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!»

Uneori, colegul Petru Dudnic avea accese de umor sumbru:

- Drug! Mircea! Eu sunt de peste Nistru! Tu, frățiorule, să mă asculți. Să-mi porți respectul. De ce? Păi, noi, șantiștii, de pe malul stâng, construim comunismul din 1917. Iar voi, basarabeni procleți, de pe malul drept, abia din 40.

Petru făcu rost de «Список абонентов Кишиневской городской телефонной сети по состоянию на 1 августа 1958 г. Партийное издательство ЦК КП Молдавии Кишинев. 1958 г.» Seara, la cămin, tolănit pe pat, răsfoia cartea acea de telefoane. O studia încruntat. Într-un târziu, pe coperta interioară a scris o dedicație: "Lui Mircea Druc, spre ținere de minte și cugetare îndelungată". Mi-am dat seama rapid de sensul gestului său. Făcuse o mare descoperire. În lista alfabetică a abonaților din Chișinău, capitala RSSM, la fiecare literă nu se aflau decât două trei nume de familie autohtone. Pe parcursul anilor am urmărit evoluția. Procuram neapărat cărțile de telefoane ale orașelor Chișinău și Cernăuți.

Mă indigna pe atunci numele de familie al multor șefi: Țaranov, Kerdivarenko, Babilunga, Bovanegra, Catîrev, Șolari, Plațânda, Mamalâga, Bodulatiev. Ai putea oare să ai încredere în asemenea indivizi? Cum de permit să le fie schimonosite numele strămoșești în asemenea hal!? N-au nici un pic de demnitate personală! Consătenii mei, la o adică, ar fi ripostat vehement: "Auzi, mata, să nu mă faci din cal, măgar!"

Tradițional, în fiecare sâmbătă, tineretul din Chișinău se aduna la ringul de dans al orașului, în apropierea gării feroviare. Eu preferam o biserică de pe artera centrală - bulevardul Lenin. Acum, la sovietici, devenise clubul studențesc al Institutului de medicină. Mă bucuram să-mi revăd acolo foști colegi de clasă de la Zăicani și Zăbriceni. Elvira Valuță, Augustina Tăbârță, Victor Pântea, Lidia Gherman. Mândria de odinioară a dascălilor noștri.

Mă căutau uneori studenți de la Institutul pedagogic, Institutul agricol. Majoritatea de la ultimul an de facultate. Serioși, buni de însurat. Veneau cu o rugăminte nostimă: să înmânez personal o scrisoare. Destinatara - Silvia Huzun, din Pociumbăuți, studentă la medicină. Îndeplineam onest misiunea. Mă flata faptul că Silvia, consăteana mea (toată lumea credea că mi-i verișoară), era atât de frumoasă. Că o mulțime de bravi cavaleri încercau s-o curteze.

Într-o seară, la clubul medicilor, Elvira Valuță îmi șoptește iritată:

- Nu mai vorbi moldovenește! Aici, la medicină, te i-au peste picior...

Am rămas înmărmurit. Să aud așa ceva de la fosta colegă de școală din Zăicani!? Instantaneu, mi-a venit în minte chipul lui Apostol Bologa. Ofițer rezervist în armata austro-ungară. Tot atunci mi-am amintit de tata, care și-a aliniat compania, ca să prezinte onorul unui preot rus, batjocorit de niște tineri recruți-comsomoliști.

Apostol Bologa, pentru comportare eroică pe frontul italian este ridicat în grad, decorat cu o medalie. Vine la părinți într-un concediu de o săptămână. După ororile din tranșee, rămâne șocat. Ce viața lipsită de griji! În orășelul său natal din Transilvania, fostele colege, românce, nu scapă nici o sindrofie. Umblă la petreceri cu tineri ofițeri maghiari. Până și logodnica sa preferă să vorbească în public numai ungurește. Mai târziu, batalionul său este transferat din Italia în Carpați. Aici nu a putut să lupte contra românilor. Într-o noapte a încercat să treacă linia frontului, la ai săi, și a plătit cu viața.

Citisem romanul "Pădurea spânzuraților" de Liviu Rebreanu când s-a născut fratele meu, mezinul. Am insistat să-i punem numele "Emil", în onoarea eroului principal. Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, executat de autoritățile austro-ungare, este prototipul lui Apostol Bologa. Pe parcursul vieții am conștientizat: prin empatie, comportarea lui Emil Rebreanu și a lui Gheorghe Druc îmi determină adesea reacția la stimuli specifici. În condiții critice, se declanșează un dispozitiv de protecție. Un cenzor sincron al ghidului meu moral.

Pe la finele anilor 50, în capitala RSSM, "roata roșie", deznaționalizarea brutală și anihilarea silențioasă își făcuseră efectul. În română se mai vorbea doar pe la Institutul pedagogic. Studenții traversau zilnic parcul catedralei. Seara reveneau la cămin vorbind încetișor în limba lor maternă. În colțuri întunecate, printre tufari, îi pândeau huliganii rusofoni din oraș. Se repezeau fulgerător: «Говори человеческим языком, царан!». (Vorbește ca oamenii, țărane!). Adeseori se lăsa cu bătaie. Ca martor ocular, m-am încăierat și eu de multe ori.

Am îmbătrânit, însă nu pot șterge din memorie o scenă. Anul 1958, la Chișinău. Căminul studențesc de pe strada Frunze, numărul 104. O cameră-salon cu zece paturi cazone de fier, în blocul vechi, la "deadea Sașa Rabinovici". Intră vertiginos un tânăr. Desprinde mâna tremurândă de la gură. Incredibil, în palmă sânge închegat și dinți dezbătuți. De data aceasta suferise cel mai timid dintre noi. Un student sufletist, de la filologie. Îl stimam fiindcă debutase deja prin ziare cu poezii. Își luase și pseudonim - Mihai Plăieșu.

Printre noi, studenții de la țară, aveam și un exemplar mai altfel. Un orășean, crescut la Bălți. M-a văzut odată în fața oglinzii, încrețit de durere. Îmi pipăiam o vânătaie sub ochi. Și-a exprimat compasiunea, râzând:

- Na, niște "тройной одеколон" și puțină vată. Tamponează, că ajută. Și rabdă, mă Drug, rabdă! Ne vom lua cumva revanșa. Se poartă rău rusnacii! Ei ne freacă pe noi, dar și noi, moldovenii, pe... rusoaice. Ce la vie!

Era mai mare de ani, cu armata făcută. Se evidenția: chipeș, stilat, mare șugubăț. Pe noi, tineri modești de la țară, umorul său ne distra, ne încuraja. Vorbea rusește impecabil, fără pic de accent. Când apărea sâmbăta seara la ringul central de dans, fetișcanele de oraș trepidau. Se bucura de succes și la studentele mai stilate, din grupele rusești. Unii colegi îl invidiau...

În 1959, fusese selectat un grup numeros de studenți. După un instructaj minuțios, urma să fim cenzori la recensământul populației din luna decembrie. Nu mai țin minte cauza, dar în aceeași perioadă am vizitat Școala moldovenească nr. 1 din Chișinău. Grupul nostru era însoțiți de un inspector de la Ministerul învățământului. Când să plecăm, Petru Dudnic își exprimă nedumirirea:

- Școala numărul 1, în capitală, și să arate atât de sărăcăcioasă!

Inspectorul, un bielorus în vârstă, ne-a explicat cu blândețe situația:

- În prezent la școala moldovenească vin copii de prin mahala și satele vecine. Încurând toți părinții își vor da copii la școlile ruse.

Spusele inspectorului au sunat pentru mine ca o sentință: "Voi, aborigenilor, urmează să dispăreți!"

Ca cenzor, am fost repartizat la Sculeanca. O mahala prăpădită de la marginea vestică a Chișinăului. Aproape la fiecare casă o tăbliță la poartă: "Atenție! Câine rău!". Umblam mai mult seara, precum ceilalți cenzori, ca să găsim oamenii pe la casele lor. Pe stâlpi nu ardeau felinare, străzile numai gropi și noroi. Noaptea, când să revin la cămin, mi se făcea frică. Mă temeam mai tare de oameni decât de maidanezi. Umblam cu un ciomag în mâna dreaptă. În stânga țineam mapa cu formulare. Aveam de traversat și un cimitir evreiesc. Cam pe atunci, autoritățile începură să radă treptat cimitirul. Protestele timide n-au stopat profanarea memoriei seculare. Venetici erau indiferenți, iar evreii se temeau să nu fie incluși în lista sioniștilor... Peste morminte au ridicat mai târziu un scuar și case de locuit, vizavi de fabrica de încălțăminte "Zorile".

Intrând în casă, salutam vioi în rusă și imediat în română. Un fel de test. În dependență de cum îmi răspundea locatarul, alegeam limba în care să-i explic regulamentul. În română, desigur, îmi venea mai bine. Țin minte un caz. La o casă am dat peste o mamă și doi copii. Un băiat și o fetiță, își făceau temele la lumina unei lămpi cu gaz. Numele de familie curat românesc - Vornicescu. Femeia însă nu înțelegea nimic în română.

- Soțul e moldovean. Încă nu a venit de la lucru. Eu sunt ucraineancă, din Kirovograd.

Trec grijuliu în formular răspunsul la întrebări și mă opresc la punctul "Naționalitatea".

- Cum să-i scriu pe copilași?

- Ruși, desigur. Ce întrebare și asta!?

Deodată, parca de sub pământ, se aude un gemăt răgușit. Până în clipa aceea n-am observat că în fund, lângă sobă, stătea culcată o bătrână, probabil foarte bolnavă.

- Feciorașule!... Ai dat "bună seara" și în limba noastră. Se pare că ești moldovean.

- Da, mătușică!

- Te implor, să nu-mi scrii nepoțeii "ruși", cum dorește ea. Veneticii mi-au împușcat soțul. Chiar aici, în casa aceasta, sub ochii mei. Iar feciorul nostru, un bleg rătăcit, a venit de la armată însurat, cu o muiere de-a lor...

Nora s-a panicat:

- Ce spune? Ce vrea?

Ca să calmez situația, le-am lămurit îndelung ceea ce prevedea legislația sovietică în vigoare. Mai întâi în rusă, apoi în română. În cazul căsătoriilor mixte, dacă apar divergențe, rubrica "naționalitatea minorilor" nu se completează. Când vor ajunge la maturitate, copii vor decide singuri de ce naționalitate sunt. La cămin, pe fata și băiatul cu numele de familie Vornicescu i-am trecut în formularul de recensământ - "moldoveni". În noaptea aceea de decembrie 1959 n-am mai putut să adorm...

Într-o zi mă cheamă la cancelarie Totrov, șeful secției de studii al universității. Presimțind ceva, deschid sfios ușa în antecameră. Imediat sunt luat la trei parale. În rusește, desigur:

- Băiete, ai gânduri nedrepte pe cap!

Mașinal, în loc să dau "bună ziua", m-am apucat de cap. Totrov era nord caucazian, căsătorit cu o moldoveancă din Tiraspol, profesoară la universitate. Vorbea rusa încurcat, cu accent caraghios. În antecameră, lângă ușă, era un scaun. Dar nu mi-a zis să iau loc. Am rămas în picioare. Din biroul șefului ieși un bărbat impozant, cu înfățișare tipică de kaghebist. Tăcut, se așeză în fotoliul negru, de piele. Totrov începu interogatoriul:

- Tu ești Drug sau Druc?

- Druc.

Eram adeseori întrebat dacă sunt "Druc" sau "Drug". Explicăm că vin de la "druk" (tipograf, în germană), nu de la "drug" (prieten, în rusă). Numele Druc e destul de răspândit în județele Suceava, Botoșani, Cernăuți și Hotin. Am întâlnit români, germani, evrei, slovaci, polonezi purtători ai aceluiași nume de familie. În Pociumbăuți locuiau două ramuri Druc: din partea locului și străini. La supărare, bunica Anghelina zicea: "veneticii lui Marion Druc, aduși de vânt". Îmi părea foarte rău fiindcă țineam la bunicul Ostin.

- Druc, tu spui că româna și moldoveneasca este una și aceeași limbă.

- Nu, nu spun.

- Druc, noi avem informații precise. Ai pălăvrăgit la cămin.

- Niciodată! Ce rost ar avea să vorbesc despe lucruri cunoscute de toată lumea?

- Druc!... Cară-te!

Cadrele didactice de la facultățile basarabene, docile și conformiste, nu se pricepeau nici la turnătorie, nici la anchetări politice. Oare cu ce impresie o fi rămas profesionistul acela tăcut, în civil, despre mentorul studenților, diletantul Totrov?

Sistemul de învățământ superior din Chișinău îmi părea o întruchipare idioată a modului de viață sovietic. O mașină ordinară de tocat. Materialul uman era fărâmițat, frământat și transformat în pârjoale uniforme, cu același gust. Școala și internatul la Pociumbăuți, Zăicani și Zăbriceni nu m-au pregătit suficient pentru viitor. Nu mi-au scos oasele... Mașina urma să finalizeze ceea ce nu reușise, sau nu fusese în stare școala. Și acum scotea sunete stridente, ca un cuțit, ca o coasă ce dă în piatră. Ne aflam în toiul procesului de reciclare a românilor din Basarabia și Nordul Bucovinei. Era băgat în furnal laolaltă fier vechi, amestecat cu minereu concentrat. Principalul produs final: un aliaj din români, ruși, ucraineni și evrei. Ordinar, sovietic, fără etnie și personalitate.

Probabil, felul meu de a fi începuse să sară în ochi. Primele mici tracasări. Un prim avertisment: comisia facultății "a uitat" să mă introducă în lista bursierilor, deși susținusem toate examenele. Gestul nu m-a speriat. Îmi permiteam replici impertinente. La 18 ani nu prea știam de frică. Dar mi-am dat seama că sunt "fixat". Vigilența avea să apară ceva mai târziu.

A urmat abandonarea Chișinăului. Evadarea mă preocupa încă din octombrie 1958. Fusesem decorat cu medalia muncii «За освоение целинных земель». Lucrasem tractorist și combainer într-u colhoz din Kazahstan. Preşedintele mi-a propus să învăț de inginer mecanic la Institutul agricol din Alma-Ata. Mă convingea că-i o chestiune de perspectivă. Și mezina lui urma să facă agronomia, ca stipendiată din partea colhozului. Conform indicațiilor venite de la minister, întreprinderile agricole începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști.

A doua zi, la cantonamentul de câmp, se apropie de mine mecanicul şef al colhozului.

- Ce citeşti, arată?

- „Martin Eden", de Jack London

Tăcut, a frunzărit cartea îndelung. După care, cu o voce stranie, a rostit:

- Ascultă, Druc! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toţi ceilalţi. Locul tău nu este aici, printre puşcăriaşi. Eşti om liber, nu ca noi. Pleacă! În Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! S-ar putea să te tragi din germani. La şcoală aveam un amic, Thomas Druc. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri...

Nu-mi amintesc exact cum îl chema pe germanul acela din Kazahstan. Pare-mi-se Arthur Litzenberger. Însă ţin minte şi astăzi faţa și ochii. Era un om în etate. Acolo, în regiune, locuiau câteva generaţii de germani. Deportaţi în 1941, când Stalin a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.

Sincer să fiu, nu eram indiferent față de fiica președintelui. Peste ani, îmi aminteam adesea de zvelta uigurkă cu ten arămiu, cu ochi măsline coapte. Însă, după întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London și cu mecanicul șef al colhozului, am decis: nu rămân în Kazahstan. Voi învăța neapărat limbi străine. Am să ajung să văd lumea... Aveam deja în rucsac un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. În clipele de răgaz, în zilele ploioase învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. De atunci, călătoria vieții mele nu a mai fost o aventură, ci doar o necesitate obsesivă și un plan de a fugi din URSS.

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.