Eva Șimon, în Vinerea mare: În loc de editorial

Email Imprimare PDF

12_rastignireMântuitorul a asumat moartea din iubire. A primit-o din iubire pentru noi, în iertarea osânditorilor şi răstignitorilor, pe Cruce. Sau în cuvintele „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", în care Mântuitorul strigă cu strigătul psalmistului din Psalmul 21.

Părăsirea – moartea înseamnă părăsire... Părăsirea nu a lui Dumnezu, că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, ci părăsirea omului. Acesta se simte părăsit. Şi aici e un cuvânt din Ezra: „Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă".

Când Îl părăseşti pe Dumnezeu, practic te părăseşti pe tine, îţi părăseşti menirea ta, părăseşti lumina! Iar tot „tu" strigi: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"! Mântuitorul a strigat atunci aşa doar ca să fie împreună cu noi. A rămas nedespărţit de Tatăl, dar S-a unit cu noi în starea despărţirii noastre. Blaise Pascal a zis: „Mori singur, zici? Când eşti cu Hristos, nu mori singur!". Şi a fi cu El înseamnă a fi cu viaţa şi izvorul vieţii. E singurul cuvânt din cele şapte spuse de Mântuitorul pe Cruce care nu e al Lui, ci al nostru... al părăsirii noastre. Şi atunci, tocmai din iubire pentru noi a primit să trăiască această taină. Parcă e cea mai adâncă taină ca deodată să zică: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Tocmai Cel Care e nedespărţit de Tatăl Lui?! Nu se poate, niciodată, ca nici Tatăl, nici El să se părăsească unul pe altul. Pentru că El din voia Tatălui şi-a pus trupul pentru noi. Observaţi? Dar, pe de altă parte, El e cu noi tocmai ca să fie în drama ultimă a morţii, cu noi, în despărţirea noastră de Dumnezeu. Trăieşte antinomic: pe de-o parte, trăieşte despărţirea noastră; pe de altă parte, e nedespărţit de Tatăl. Întâi, prin taina dumnezeirii şi prin taina iubirii.

Pentru că El în iubire trăieşte, iar în iubire nu e despărţire. În iubire e Dumnezeu, în iubire este nemurire, este veşnicie, este nedespărţire. În misterul iubirii... Moartea nu-i trăită ca iubire, iubirea-i eternă, ea nu cunoaşte, propriu-zis, despărţirea, sub nici un chip.

Iubirea pentru om, pentru suferinţa, dar şi pentru moartea omului o restaurează Hristos. El retransformă starea de despărţire... Dacă Adam a transformat jertfa în moarte, Hristos transformă moartea în jertfă, în iubire. Aici se descoperă iubirea, care e viaţă. Aici a înţeles Eminescu atât de adânc când a spus despre Mântuitorul, cerând iertare de la Tatăl pentru răstignitori, dezvăluind iubirea din El: „A te jertfi din iubire pentru alţii a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane. Acel sâmbure de adevăr în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă! Misterul iubirii..." Repet, Iisus a trăit altfel moartea. Moartea din iubire, pentru viaţă – căci în iubire stă misterul vieţii. Atunci înţelegem cuvintele atât de adânci ale Bisericii: „Cu moartea pre moarte călcând". Moartea ca jertfă, ca iubire, omoară moartea! Şi omorând-o, trăim taina pascală: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă, de pe pământ la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi"; sau celălalt cuvânt: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului, începutul unei alte vieţi, veşnice..."

Transcris după înregistrarea audio, acest scurt cuvânt la Înviere al vrednicului de pomenire teolog şi duhovnic Constantin Galeriu (strămutat la cele veşnice în vara lui 2003) ne pune faţă în faţă cu taina cea mai adâncă a Crucii şi a Învierii, cu actualitatea eternă a adevărului creştin şi cu prezenţa mereu vie a marilor lui propovăduitori, printre care s-a numărat şi Părintele Galeriu însuşi, Gura de Aur a Ortodoxiei româneşti contemporane.

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.