Mircea Druc: Uzurpatorii Moldovei

Luni, 16 Octombrie 2017 București, România/Romanian Global News
Imprimare

22_mircea_druc
Președintele Igor Dodon crede că el nu va promulga legea privind înlocuirea în Constituția Republicii Moldova a limbii moldovenești cu limba română. Declarația sa mi-a adus aminte de anii când eram student, scrie fostul Prim ministru al R. Moldova, Mircea Druc, pentru Romanian Global News.

Aflat în vizită oficială în URSS, Ernesto Che Guevara a vizitat și Universitatea din Leningrad. Profesorii și studenții îl asaltau cu diverse întrebări. Știam că în Cuba apăruseră doritori să declarare o nouă limbă oficială și am întrebat dacă mai era de actualitate sloganul: "Revoluție cubaneză - limbă cubaneză!". Împărtășeam opinia că o desprindere de comunitatea lingvistică ibero-americană ar fi însemnat o pierdere ireparabilă.

Revoluționarul mi-a răspuns astfel: "Disputa - limba cubaneză versus limba spaniolă - s-a epuizat! El comandante maximo Fidel, la ultima discuție cu poetul Nicolas Guillen, animatorul separatismului lingvistic, a spus - Revoluția e pur cubaneză, dar limba noastră a fost, este și va fi spaniolă!" Cu aceasta, el comandante Che m-a uns la inimă. Depistasem deja unele similitudini cu situația lingvistică din Basarabia și eram optimist: vom rezolva și noi, românii, falsa problemă! Prin 88, într-un articol publicat în săptămânalul "Literatura și Arta" am prezentat situația limbii spaniole în America Latină. Menționând că liderul cubanez Fidel Castro poseda (scria și vorbea) o spaniolă academică, întrebam retoric: "Pe când şi la Chișinău șefii cei mari vor însuși o limbă literară?"

La finele anilor 60, eram doctorand la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS. Și, ori de câte ori contactam cu latino-americanii, mă interesam, printre altele, și de evoluția în domeniul lingvistic. De-a lungul timpului, pe continentul american, în Europa, în insula Okinawa și pe alte meleaguri au existat probleme, unele moştenite din perioada marilor expansiuni coloniale. În Argentina, bunăoară, după proclamarea independenței, apăruse un curent: „Ţara noastră-i Argentina și limba noastră-i argentiniană!" Astăzi, separatismul predecesorilor le pare absurd noilor generaţii de argentinieni.

În Cuba, la începutul anilor 60, limba vorbită era inundată de barbarisme și vulgarisme, riscând să devină un argou ordinar. Pentru a redresa situația, guvernul cubanez a adoptat un vast program educațional. În țară nu existau suficiente școli, tipografii, cărți și manuale pentru ambițioasa campanie de alfabetizare a populației. Erau folosite materiale didactice produse în alte ţări, deşi la conducerea unora se aflau regimuri ostile evenimentelor din Cuba. Și nimănui nu i-a trecut prin cap să-i trimită acasă pe voluntarii vorbitori de spaniolă, care veneau în Cuba ca să ajute la lichidarea analfabetismului.

De la bolivieni și chilieni, columbieni și nicaraguani am aflat că în şcoli şi facultăţi ei aveau dreptul să folosească orice manual, orice carte sau dicţionar editate în Spania lui Franco. Sau în Cuba lui Fidel Castro. Chiar şi în Chile, după eliminarea de către puciști a lui Salvador Allende, nu se interziceau manualele editate în Cuba Socialistă. Studenţii din ţările Americii Latine puteau fi persecutaţi pentru orice, numai nu pentru faptul că s-ar folosi de literatura de specialitate provenită dintr-o ţară vecină.

Comparam cele aflate cu situația din URSS și Europa. Nu-mi puteam imagina că studenților din Austria le-ar interzice cineva să studieze producţia literară din RDG sau RFG, sau studenţilor din Belgia – cărţile provenind din Franţa. Ungurii din RSSU se foloseau de manuale din Ungaria. Și în satele bulgăreşti din RSSM copiii studiau limba maternă din clasa întâi după manuale editate în Bulgaria. Iar pentru învăţătorii de limbă bulgară vara se organizau cursuri de perfecționare în Bulgaria. Cu totul diferită era situația în RSSM, Nordul Bucovinei, regiunea Odessa și regiunea Transcarpatică (Maramureșul istoric).

NOI solicitam condiții similare cu cele create ungurilor și bulgarilor. Birocrația comunistă, refuzând introducerea limbii materne în şcoli, facultăţi și diverse domenii de activitate socială, inventa motive. Și, adeseori, erau formulate cu o certă nuanţă de triumf: „Nu există terminologie științifică moldovenească, n-avem literatură de specialitate, n-avem profesori, n-avem nimic...". "Dar de ce nu luăm de peste Prut?" Drept răspuns începea o cazuistică perfidă sau persecuțiile. Autoritățile sovietice interziceau tipăriturile, presa, manualele din România, cu toate că, oficial, era considerată o "țară vecină și prietenă", integrată în CAER, în Tratatul de la Varşovia. Și românii, ca și toți oamenii sovietici, construiau de zor socialismul/comunismul. Ne împiedicăm la tot pasul de nişte pretexte şi prejudecăţi ridicole. La toate solicitările românilor din teritoriile ocupate de fosta Uniune Sovietică, autoritățile aveau un singur răspuns: "Net, net, net!" Cei mai insistenți erau acuzați de naționalism și condamnați.

Odată cu Perestroika, în Moldova Sovietică, am trăit din nou, pe viu și intens, confruntarea lingvistică. Polemica "limbă moldovenească versus limbă română" era la ordinea zilei. Genetica a avut de luptat cu Trofim Lysenko, iar filologia cu Ivan Ceban. Acesta și alți rusificatori ne-a băgat pe gât tezele din perioada cultului părintelui tuturor popoarelor. Prin 88-89, dezbăteam în presă opiniile filologului german Haarman, ridicat de unii la Chișinău pe piedestalul moldovenismului. Îi combăteam cu o monografie a filologului italian Tagliavini, care susținea identitatea limbii vorbite în România și RSSM. Lingviștii cu renume, atât străini, cât și cei sovietici (pe unii i-am cunoscut personal, mi-au fost profesori), puseseră deja punctul pe "i" – moldoveneasca și româna diferă doar prin alfabet. Iar basarabenii, la mitinguri, nu vociferau "Noi vrem pământ!", ca țăranii lui Coșbuc, la 1907. NOI ceream: "Limbă de stat și alfabet latin!"

Savanții și scriitorii din RSSM se mențineau pe o poziţie strict ştiinţifică. Uniunile de creaţie lansau apeluri mobilizatoare către toţi oamenii de bună credinţă. Istoricii şi alte categorii profesionale din cele mai diverse domenii de activitate luau atitudine în termenii cei mai categorici. Studenţimea basarabeană se consolida şi, susţinută de profesorii restructuraţi, de elevi şi tineri muncitori, pornise la escaladarea numeroaselor bariere birocratice. La Chișinău, Conferința filologilor-romaniști din toată Uniunea Sovietică adoptase recomandări concrete. Și românii basarabeni le-au susținut cu mare entuziasm.

Însă, în ajunul colapsului Imperiului, ideologii partidului-stat opuneau o rezistență acerbă. De exemplu, Nicolai Bondarciuk (un Igor Dodon al timpurilor pe care le credeam apuse), vehicula ostentativ niște enormităţi derutante: "Tovarăși! Să nu uităm nici o clipă că problema limbii este extrem de complicată şi delicată. Concluziile pripite, pasiunea nestăpânită nu fac decât să împiedice căutarea adevărului. Peste hotare unii savurează intens problema; este pusă la îndoială însăşi existenţa limbii moldoveneşti. Și, în ultimul timp, această idee a început să fie împărtăşită şi propagată şi la noi". În realitate, însă, nu aveam știre unde și cine "savura intens" problema limbii moldovenești. Știam de câțiva promotori localnici ai teoriei celor două limbi romanice de est: „Moldoveneasca şi româna sunt limbi ale aceluiaşi grup romanic. Între ele, într-adevăr nu există o mare deosebire. Dar recunoaşterea comunităţii, identităţii cu alte limbi din grupul romanic nu poate servi drept temei pentru a renunţa la ea în favoarea altei limbi".

EI nu au ținut cont niciodată de ceea ce spuneau NOI, purtătorii așa ziselor două limbi. Polemizând, îi întrebam retoric: - De ce ne-am ales doar cu două limbi romanice de est: „moldoveneasca" şi „româna"? Ce câştigă moldovenii din URSS, ce câştigă socialismul, prietenia popoarelor, lupta pentru pace, internaţionalismul proletar, construcția comunismului cu această falsa teorie lingvistică? Vom afla încurând că există încă două limbi romanice de est: "munteneasca" și "ardeleneasca"?

Astăzi, în 2017, cu toată diferenţa fonetică, lexicală dintre spaniola din Spania, engleza de la Oxford, portugheza de la Lisabona şi variantele lor de pe noul continent nimeni nu se încăpăţinează să proclame limbi noi, separate de cele recunoscute de toată lumea. Între spaniola din Peninsula iberică şi cea vorbită în America de Sud, există, totuşi, o diferenţă. Dicţionarul de „americanisme" – vocabular specific latino-american, inexistent în Spania şi variind de la o ţară la alta, cuprinde vreo 500 de pagini. Despre un asemenea dicţionar de „moldovenisme" nici nu poate fi vorba. În Republica Moldova, însă, deşi lipseşte o asemenea diferenţă lexicală, președintele Dodon și rusofonii stataliști se mai cramponează de teoria celor două limbi romanice de est. Iar consecinţele le cunoaştem, căci le-am suportat din generaţie în generație şi nu mai ieşim din impas.

Personal, încă la începutul anilor 90, aveam impresia că ne-am lămurit odată pentru totdeauna. Și Curtea Constituțională, prin hotărârea din 5 decembrie 2013, a pus punct unor discuții interminabile legate de limba de stat a Republicii Moldova. Când acolo, la Chișinău, președintele Dodon recidivează. Printre tovarășii de luptă și consilierii săi se află vechi militanți a variantei bolșevice de moldovenism. Motivația și liantul acestora este românofobia, antiunionismul şi excesul de incursiune în Evul Mediu.

Așadar, de unde am pornit și unde am ajuns? În 1991, Bucureștiul a comis o gravă eroare istorică, politică, strategică. A recunoscut Republica Moldova înaintea altor state. Înțelept ar fi fost să nu o recunoască. Sau, România să fi fost ultima țară care ar fi recunoscut-o. Cu anumite condiții. Ipotetic vorbind, România ar fi putut urma exemplul Greciei. La începutul anilor 90, când micul stat din Balcani si-a declarat independenta, a început disputa cu Atena în privința numelui; Grecia are o provincie istorică Macedonia, aflată la frontieră cu fosta republică iugoslavă. Grecii acuză Republica Macedonia (Skopje) că și-a însușit părți din cultura greacă, inclusiv simboluri precum soarele pe drapelul noului stat independent sau originea lui Alexandru cel Mare. Din cauza acestei dispute, Grecia blochează accesul Republicii Macedonia în NATO şi UE şi a determinat ONU să înmatriculeze și să numească acest stat "Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM)". În prezent, Republica Macedonia este deschisă la dialog cu Grecia, pentru a tranşa problema legată de numele "Macedonia", pe care Atena nu este dispusă să îl accepte. Își va schimba, probabil, denumirea și drapelul. Deocamdată se iau în considerare mai multe variante pentru un nou nume al țării și că cel final se va stabili doar în urma unui referendum.

În august 1991, când parlamentul de la Chișinău vota independența Republicii Moldova, mi-am exprimat și temerea: uzurpatorii, conştienţi/inconştienţi, și cei care dorm și visează "Moldova lui Ștefan cel Mare", vor spune şi vor scrie pur şi simplu „Moldova". Ideologii post-sovietici îşi dau seama perfect de situaţie, reanimează abordarea imperială rusă şi subminează perfid aspiraţiile legitime de reîntregire a României. Acum e limpede – președintele Dodon a primit harta, foaia de parcurs și binecuvântarea lui Putin. Coloana a cincea a "Lumii ruse" revine în forță la vechiul proiect "Moldova Mare" din 1924.

De reținut: Mai întâi a fost cuvântul. Ordinea în cuvinte este primordială. „Moldova" și "Republica Moldova" sunt fenomene substanțial diferite și substituirea lor reciprocă este inadmisibilă. Descriptiv, am putea accepta termenul "Moldova de Vest", ca o parte componentă a Moldovei medievale și a României moderne. Simetric, peste râul Prut, s-ar afla "Moldova de Est", cea de a doua componentă a unui principat medieval "Moldova", de care aparțin în prezent, doar de jure, și unele teritorii de peste Nistru. În 1775, Austria anexează partea de nord a Moldovei și o botează "Bucovina". În 1812, Imperiul pravoslavnic al țarilor ne "eliberează" de Imperiul musulman al sultanilor și ocupă "Moldova de Est". Administraţia Rusiei imperiale pune stăpânire pe o nouă gubernie/colonie și o numește impropriu "Basarabia". În 1918, Basarabia, sau "Moldova de Est" și partea de nord a Moldovei, sau "Bucovina", se reunesc cu "Moldova de Vest", aflată în componența Statului Român modern, existent din 1859, ca rezultat al unirii celor două principate istorice - Moldova și Muntenia.

În 1940, în urma invaziei Imperiului ideocratic bolșevic, dar tot pretins "eliberator", ca și cel pravoslavnic țarist, Moldova de Est, (Basarabia română), suferă o dezmembrare arbitrară: șase judeţe din perioada interbelică sunt ciopârțite și incorporate într-o nouă structură improvizată de Kremlin: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească; alte județe anexate, unul din nord, două din sud și ținutul Herța din vechiul regat, precum și Nordul Moldovei, (adică partea de nord din fosta colonie austriacă numită impropriu Bucovina), sunt acaparate de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Cu aprobarea Centrului imperial, bineînțeles. Dacă nu avem în vedere spațiul istorico-geografic respectiv în întregime, utilizarea ostentativă a cuvântului "Moldova" în loc de "Republica Moldova" denotă abuz, ignoranță sau chiar diversiune propagandistică. Cu alte cuvinte, este incorect, impropriu, inadmisibil să spui "Moldova" și să subînțelegi "Republica Moldova". Ați auzit pe cineva că spune "China" când se referă la "Republica China" (Taiwan)? Ați văzut undeva scris "Germania", fiind vorba doar despre fosta "Republică Democrată Germană"?

Da, e adevărat, din 2 martie 1992, când a obținut statutul de membru ONU, Republica Moldova (Chișinău) este de jure o "realitate incontestabilă". Dar, în realitatea realității, mai există încă o Moldovă (Iași). Acea componentă a Statului Român, cunoscută, percepută și recunoscută ca regiune istorică a României contemporane. Acum, pentru a tranșa verbal și didactic cazul "Moldovei", apelăm din nou la analogie, utilizând exemplul Germaniei. Republica Democrată Germană (Berlinul de Est) a fost o realitate și cu totul altă realitate era Republica Federală Germania (Bonn). Înainte de 1990, nu puteai să fabulezi, seară de seară, la un post TV din Berlinul de Est, într-o emisiune intitulată "Germania - țară de minune! Țara lui Schulz". Acest lucru este însă posibil la Publika TV Chișinău: "Moldova - țară de minune!" Întrebare: "Care Moldovă, domnilor/tovarăși? Cea din dreapta Prutului? Sau cea formată în 40, "ca un strugure de poamă pe harta Uniunii", tărișoara lui Dogaru/ Stângaciu, "din Naslavcea în Giurgiulești?".

Alte analogii. Nimeni nu poate nega realitatea Republicii Coreea (Seul) sau a Republicii Populare Democrate Coreene (Phenian). Îmi place Irlanda (Dublin), dar țin cont că există și Irlanda de Nord (Belfast) – o parte componentă a Regatului Unit. Au existat un stat Republica Democrată Vietnam (Hanoi) și un alt stat Republica Vietnam (Saigon).

Adeseori, uni tineri jurnaliști de la Chișinău mă întreabă: "De ce veniţi atât de rar prin Moldova?" Le răspund cu o întrebare caustică: - Care Moldovă? În Moldova mă aflu destul de des. La Suceava şi Iaşi, două capitale istorice ale Moldovei. Ajung pe la Botoşani, Piatra Neamț, Bacău și Galaţi. Merg, de fapt, în toate judeţele Moldovei din dreapta Prutului. Am ajuns să admir vârful muntos Moldoveanu, cel mai înalt din România; am vizitat localitățile Moldovița, Vatra Moldovei, Fundu Moldovei, Valea Moldovei și Câmpulung Moldovenesc; încerc o mare mulţumire când stau în casa unor moldoveni de omenie, pe malul râului Moldova. Cu picioarele în apa râului, admir frumuseţea naturii, şi ... Polemizez, în gând, cu feluriţi „moldoveni statalişti": „Pardon, onoraţi compatrioţi de croială bolşevică! Sunteţi nişte uzurpatori! Aici e "Moldova, țară de minune!" Nu doar la Chişinău, pe râul Bâc sau la Bălţi? Aici, unde mă aflu acum, nu este Moldova? Ce fel de Moldovă "țară de minune" fără Putna? Fără Hotin, Cetatea Albă, Boian, Codrii Cosminului şi Vatra Dornei? Fără Reni şi Mămăliga? Unde sunt simbolurile Moldovei, eternizate în cronici, în opera clasicilor literaturii noastre?

La finele anilor 70, la Moscova, citeam presa din România; urmăream cu interes și simpatie activitatea ministrului de externe Ștefan Andrei. La București, în 2013, am procurat bucuros cartea sa de memorii - "Din frac în zeghe". Dar partea întâia a volumului intitulată "Mândru că sunt oltean" mi-a amintit de orgoliul provincial la români și m-a amarat. În acest sens, am avut parte de un exemplu elocvent și amuzant. În septembrie 1994, reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină, doi funcţionari din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era muntean, altul ardelean şi eu, bucovinean/basarabean/ moldovean, cum doriţi. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea cea mai proastă. Replica munteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam, împăciuitor, cu exemple performante din artă culinară a Munteniei şi Transilvaniei. Trecând de Focşani, am văzut că cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Menţionez, în fine, şi vehiculatele complexe ale moldovenilor: sindromul „drobul de sare" sau „la noi nu se poate". E dureros și trist când citești în ziarul „Adevărul" mărturia curajoasă a tinerii jurnaliste Ramona Ursu - "De ce nu-mi place Moldova". Și-i îndemn pe frații moldoveni lezați în amorul lor propriu să vină în presă, drept consolare, cu citate din alţi autori – munteni şi transilvăneni. Cunosc români supăraţi foc pe Bucureşti, Craiova sau Cluj, oraşe în care au văzut lumina zilei. Comparând, ei scot în relief multe neajunsuri, care dezonorează Muntenia şi Transilvania. Mulţi dintre ei adoră vechea capitală a Moldovei, municipiul Iaşi. Sau Chişinăul, capitala Republicii Moldova, precum marele actor Florin Piersic. Unii invocă Moldova istorică, leagănul culturii româneşti, locul de naştere al poeţilor, compozitorilor, savanţilor.

Pe mine, personal, m-a amuzat întotdeauna "patriotismul de cartier", "patriotismul de fotbal" și complexele de inferioritate sau superioritate ale multor români născuți în diverse provincii istorice ale Statului Român. Acum, însă, ca unionist consecvent, nu mă mai amuză, ci mă îngrijorează. Moldovenilor le zic repezit: contrapuneţi, sub orice aspect, trecut, prezent şi viitor: moldoveni – munteni – transilvăneni. Expuneţi-vă argumentele, comparând. Scrieţi monografii, faceţi masterate, doctorate, filme documentare şi de lung metraj, compuneţi poezii şi cântece! Participaţi la dezbateri, la radio şi TV. Convingeţi Europa, o lume toată: noi, moldovenii suntem...

Totodată, nu pierd ocazia şi-i îndemn ironic pe munteni şi transilvăneni: ca să aveți cu ce vă mândri, urmaţi exemplul "moldovenilor stataliști" de dincolo de Prut! Uite ce minunăţie de portal şi-au pus la punct! Afară de www.moldoveni.md, să mai avem încă două portaluri: www.munteni.mn şi www.transilvaneni.tr, în care, respectiv, să demonstrați: "noi muntenii suntem ...", "noi transilvănenii suntem..." Suntem tare deştepţi, frumoşi, laborioşi. Suntem cei mai, cei mai... N-avem cuvinte. Şi, concomitent, voi, moldoveni, munteni şi transilvăneni, fiecare separat, demonstraţi că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale statului român contemporan sunt, în marea lor majoritate, nişte terchea-berchea.

Până şi palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric "Republica Moldova", suferă şi ea de complexe regionale: „nordişti", zona Cernăuţi - Bălţi; „centrişti" – zona Bălţi - Chişinău; „sudiştii" – zona Hânceşti - Dunăre şi Marea Neagră. Partea de peste Nistru are şi ea complexaţii săi - „şefii de profesie", sau „şantiştii", cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuţi la Chişinău, din toamna lui 1957 până în primăvara lui 1960, mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: "Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!".

Când eu, un basarabean „proclet", am ajuns, totuşi, prim ministru în 1990, unii încercau să mă tămâieze ca să le dau posturi. Mă luau cu asalt membri ai guvernului, deputaţi, sufletişti: „Ştiţi, domnule prim ministru, noi aiştia de la nord...." În sensul că am fi buricul pământului. „Noi facem, noi dregem... Numai câţi prim secretari de partid am avut. La Nord s-a răsturnat carul cu scriitori și poeți. Acum şi preşedintele Snegur şi dumneavoastră, prim ministru, tot de la noi. Nordiştii am fost..., suntem... şi vom fi.... Nu ca cei din jurul Chişinăului: tone de vin şi casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!". Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiştii, căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști! Nordiști, cu două case mari și mașină „Moscvici" în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți!".

Am încercat întotdeauna să judec imparţial. Exclud orice complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări. Nu importă unde te-ai născut, pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăştur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele? De aici să pornim confruntarea, frați români din Carpați, de la Dunăre, de la Nistru, de la Tisa, de la Marea Neagră, din jurul frontierelor actuale a României și din diaspora.

Mă interesează orice comparaţie etnopsihologică. Între sârbi, croaţi şi sloveni, bunăoară. Denumirile „Serbia" „Croaţia" şi „Slovenia" ca de altfel şi „Moldova", „Muntenia" şi „Transilvania" or fi mai vechi decât „Iugoslavia" şi „România". Aceste două noţiuni or fi ele inventate de duşmanii bravilor sârbi, croaţi, sloveni şi, respectiv, ai deştepţilor de moldoveni, munteni, ardeleni. Istoria recentă ne arată că vecinii noştri trăiesc perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb – iugoslav", ca la Chişinău „moldovean – român". Este o polemică neproductivă, lipsită de bunul simţ. Nu putem sugera fariseic că „partea a devenit Întreg". Că fostul cnezat "Moscovia", de exemplu, nu mai este Rusia. Iar o parte a guberniei Novgorod se integrează în una din Ţările Baltice, de exemplu, ca să nu mai nimerească într-o ipotetică Uniune Eurasiatică.

Am certitudinea că o eventuală reformă administrativă, bine concepută, ar elimina nu numai proliferarea birocraţiei, ci şi „patriotismul regional-fotbalistic". Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor" noastre istorice. Noi, românimea, suntem marcaţi de o serie de complexe. Şi acestea ne afectează comportamentele, deciziile și acţiunile. Mai întâi, ne confruntăm cu un „complex de deşteptăciune". „Deştepţii" se evidenţiază în Muntenia, în special, în Bucureşti şi Oltenia. Vine apoi „complexul de nobleţe", de superioritate, de mândrie aristocratică, al celor din Transilvania" „Noi, ardelenii, am fost Imperiu, cu austriecii". Îl regăsim întrucâtva şi la românii din nordul Moldovei, alias Bucovina. În această categorie se încadrează şi complexul „Banatul e fruntea!".

Aflăm de la istorici, că unioniştii moldoveni, la 1859, iniţial au decis că noul stat independent se va numi „Moldo-Valahia". Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru varianta „Dacoromania". Transilvănenii au insistat să fie „România". Aveau motive serioase: evidenţiind geneza „noi suntem urmaşii lui Traian", sperau să mai tempereze „trufia hunilor" şi a altor „venetici", supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că şi împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg" sub vechea denumire „Dacia". Şi, desigur, Întregul urma să-i aparţină, ca domeniu al Imperiului Rus pravoslavnic în expansiune. Autodenumiţi "români", relativ recent şi poate impropriu, noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-romani. Pe mine, personal, mă fascinează un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etno-valori eterne.

Aşadar, amici şi inamici de pretutindeni! N-aveţi decât să fiţi moldoveni, munteni, ardeleni şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Așa cum procedează jurnalistul clujean Sabin Gherman, autorul articolului „M-am săturat de România". Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul moldoveanului Mihai Eminescu:"Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?" Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România; Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). "Suntem români și punctum!"

 

Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.