Petru BOGATU: Când Mihai era numele preferat în Basarabia

Email Imprimare PDF


Motto: Nomen est omen ( proverb latin)

Colegul și amicul meu, profesorul universitar Mihai G., îmi vorbește despre copilărie, anii de școală și de studenție. Cunosc povestea lui. Dar îi pun niște întrebări și îl provoc să ia de la capăt istoria numelui său, scrie Petru Bogatu în www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

Numele regelui

Un instantaneu din satul său natal, diplomele de specialist, trofeele ce atestă diverse performanțe profesionale stau agățate pe pereți. Pe masă e o fotografie a părinților. Într-un sertar sunt ticsite culegerile cu articolele și studiile sale. Într-un dulap își păstrează până și unele haine de acum 40 de ani. Nu din orgoliu sau din nostalgie. Și nu pentru că s-ar fi fixat asupra unui punct al vieții sale. Respectă trecutul care, consideră el, este singurul lucru real și probatoriu în scurgerea timpului.

S-a născut la 10 mai în 1949 într-o localitate din câmpia Sorocii. Primi numele de botez Mihai. În școală observă că are mai mulți tizi decât alții. Spre deosebirile de sora și frații săi, care fuseseră botezați cu numele bunicilor sau cele ale unor sfinți, numele lui nu avea nicio legătură cu rudele sau cu data calendaristică.

Curios din fire, își iscodi părinții ca să afle de ce se cheamă Mihai și nu altcumva. Dar aceștia, atâta timp cât a fost elev, s-au făcut că plouă ori s-au ținut de glume și el a lăsat-o baltă.

Numai când s-a maturizat și a absolvit facultatea, maică-sa i s-a confesat că, fiind născut la 10 mai, de ziua Regalității și Independenței României, a fost botezat cu numele Regelui Mihai I. Dar, de frica autorităților sovietice, părinții au indicat în acte ziua de 9 mai.

Prin anii 1970, Mihai G., deja cogeamite redactor-șef la un ziar din Chișinău, intră în labirintul cu rafturi al Arhivei Centrale unde obține o copie a cărții de botez a bisericii din satul natal. În baza acestui document, cere, invocând o eroare tehnică, să i se schimbe în actele de identitate ziua de naștere din 9 mai în 10 mai.

Înaintând în acest puzzle, a mutat piesele până la capăt. Nu a făcut-o neapărat pentru sine, ci pentru a ridica o stavilă în calea uitării și a încercărilor regimului comunist de a șterge cu buretele trecutul.

Micile disidențe

Deși pare un fapt comun, a fost o aventură primejdioasă, pentru că dacă i se descoperea pietatea față de monarhul României, risca să-și ruineze viața. Cazul său este emblematic pentru generația născută sub sovietici, după cel de-al Doilea Război Mondial. În urma unor mici și aparent nesemnificative disidențe, când tinerii fraternizau cu muzicienii din grupul românesc Mondial sau plecau la Kiev și Moscova ca să cumpere ziare și cărți românești, a supraviețuit spiritul strămoșesc în R.S.S. Moldovenească, convertindu-se la finele anilor 1980 într-o viguroasă mișcare de eliberare națională.

Statisticile arată că începând cu 1940, inclusiv în primii ani postbelici, Mihai era numele preferat de băiat în Basarabia, ca și în întreaga Românie, de altfel. Criticul literar Mihai Cimpoi (1942), compozitorul Mihai Dolgan (1942), cântărețul de operă Mihai Munteanu (1943), cineastul Mihai Poiată (1949) sunt doar câteva exemple. Nu pun mâna în foc, desigur, că toți au fost botezați în onoarea Regelui Mihai, poate că părinții fuseseră inspirați de Mihai Viteazul sau Mihai Eminescu. Oricum, abundența acestui nume glorios pentru istoria românească este grăitoare.

Mult mai târziu, când efectele rusificării s-au resimțit din plin, onomastica autohtonă fusese poluată de alte nume: Igor, Ghenadie, Oleg, Vitalie, Ruslan. După 12 aprilie 1961, ziua în care cosmonautul sovietic Iuri Gagarin a efectuat primul zbor al omului în spațiu, numele Iurie se propagă rapid, fiind extrem de răspândit prin părțile noastre.

Degeaba însă. Deși mulți români basarabeni încă de pe vremea țarului și-au pierdut numele de familie Moraru sau Negru, devenind Melnic și Ciornîi, ocupația străină n-a reușit să pervertească firea națională. URSS, ce-i drept, a plodit mancurți cu nemiluita. Uitați-vă numai la acest Dodon (Igor), întruchiparea lor postmodernistă. Temeliile naționale au rămas, totuși, intacte.

Redescoperirea esențelor

Revin însă la povestea colegului și amicului Mihai G. ca să atrag atenția asupra unui amănunt. La cinci ani de la noua ocupație sovietică a Basarabiei în 1944, memoria românească era vie, iar respectul pentru monarhie, în ciuda furibundei propagande bolșevice, rămânea nealterat. Mai mult decât atât. Predilecția pentru numele Mihai demonstra că oamenii mai sperau să cadă regimul bolșevic și să se întoarcă Regele.

Succesul proiectul național românesc, unitatea națională se datorează în mare parte monarhiei constituționale. Țara, din momentul Unirii Principatelor în 1859, a avut un regim parlamentar care a construit o societate deschisă, proces întrerupt în 1938 nu atât de factorii interni, cât de presiunile externe. De unde și empatia românilor față de regalitate.

Vorba e că democrația liberală are nevoie de o monarhie constituțională mai mult chiar decât o autocrație. În condițiile pluralismului și concurenței politice acerbe este nevoie de o instituție neutră care să se posteze deasupra partidelor. În republici acest rol îl joacă președintele, dar fără mare eficiență, deoarece șeful statului provine tot dintr-o formațiune politică, iar mandatul său este efemer, ceea ce periclitează principiul continuității.

Experiența dovedește că singurul arbitru cu adevărat echidistant și credibil este regele, care mediază conflictele între diferite grupări politice, se îngrijește de păstrarea tradiției naționale, constituindu-se astfel într-un liant al suveranității și unității statului. Deloc întâmplător, dictatorul Franco, pregătind țara pentru tranziția la democrație, a optat pentru un regimul al monarhiei constituționale, desemnându-l succesor pe tânărul prinț Juan Carlos, viitorul rege al Spaniei.

Un alt exemplu elocvent este Belgia. Sfâșiată de procese centrifugale, de tentațiile separatiste ale flamanzilor care doresc să-și proclame independența, țara nu se destramă datorită monarhiei constituționale. Regele belgienilor ține împreună regiunile multietnice ale statului.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este leagănul democrației. Spre deosebire de Franța, acesta a parcurs drumul de la despotismul medieval la societatea deschisă fără revoluții și alte convulsii sociale sângeroase.

Din acest punct de vedere, monarhia constituțională i se potrivește României ca o mănușă. Orice s-ar spune, țara, vorba Regelui Mihai, a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. Și după înlăturarea lui Ceaușescu, restaurația i-ar fi permis să treacă peste multe din asperitățile și excesele perioadei postcomuniste. N-a fost să fie, din păcate.

Dar se vede că Dumnezeu l-a ajutat pe Regele Mihai I al României să trăiască atâta cât a fost nevoie ca națiunea să se deștepte și să-și redescopere în El esențele. Să identifice în ziua de ieri, în trecutul cel mai apropiat, un înaintaș cu valoare de simbol național care considera că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.

Ceva îmi spune că numele Mihai e din nou în vogă în toată România. Basarabia nu are cum face excepție, firește.

 


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.