George Simion: Centenar cu Harta României interbelice interzisă. Cum răspund unioniştii?

Email Imprimare PDF

15_romania_interbelica
Fără să ne poziţionăm teritorial: aceasta este una din indicaţiile primite de companiile angajate să propună variantele de logo ale Centenarului Marii Uniri. Deşi peste o sută de organizaţii civice şi-au dat mâna duminică la Parlamentul României pentru acţiuni legate de Centenar, subiectul caută să fie trecut printr-o sită ideologică pe care şi insidiosul istoric sovietic Roller ar fi invidios, scrie George Simion pe blogul său din www.adevarul.ro, preluat de Romanian Global News.

 

Ministerul Culturii derulează un concurs de selecţie a unui logo pentru Centenar, 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Trei agenţii au venit cu 13 propuneri de logo-uri pentru acest eveniment, iar începând de astăzi românii pot vota varianta favorită pe site-ul dedicat, AICI, până pe 31 august. „Fără hărţi, fără să folosim în comunicare «România Mare», fără să ne poziţionăm teritorial" sunt indicaţiile primite de agenţiile FCB Bucharest, Pastel şi BrandNew. Neavând ce alte surse să găsească, publicitarii au folosit inclusiv Sărutul lui Brâncuşi printre variantele propuse spre votare:

15_romania_100
Se naşte întrebarea: de ce fuge atât de mult România de asumarea propriului trecut, unul totuşi glorios, dacă tot îl sărbătorim. Să fie oare graniţa de la Prut mărul discordiei?

Centenarul cui? Al României mici de astăzi sau al României de după 1918?

Duminică, 20 august 2017, la Sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, Bucureşti, România, a avut loc conferinţa CENTENARUL UNIRII ŞI BASARABIA, care a reunit circa 100 de ONG-uri, federaţii de ONG-uri, platforme civice, sindicate, din România, din Republica Moldova şi din diaspora, care au decis, în prezenţa reprezentanţilor majorităţii partidelor politice parlamentare din România şi a reprezentanţilor mai multor partide politice unioniste din Republica Moldova, să constituie ALIANŢA PENTRU CENTENAR, o coaliţie dedicată desfăşurării de evenimente şi de acţiuni, culturale sau revendicative, de-a lungul anului 2018, în vederea formulării, promovării şi adoptării oficiale a reunificării celor două state româneşti drept proiect de ţară. De asemenea, organizaţiile astfel reunite şi-au promis sprijin reciproc pentru realizarea proiectelor proprii, fie ele cu caracter unionist sau mai larg identitar cultural ori social.

15_alianta_pentru_centenar_parlament_ro
Nu în ultimul rând, pe lângă Rezoluţia de constituire a Alianţei Pentru Centenar şi de proiectele concrete menţionate de la tribuna conferinţei sau în discuţiile pregătitoare ale acesteia, a fost adoptată o Declaraţie relativă la drepturile românilor din Ucraina, care cere încetarea de către autorităţile ucrainene a închiderilor de şcoli cu predare în limba română şi redeschiderea tuturor şcolilor de acest fel care au fost închise din 1991 până în prezent, încetarea în pratica statului ucrainean a falselor separări între români, moldoveni şi volohi şi recunoaşterea faptului că este vorba de o singură minoritate naţională, vorbitoare a unei singure limbi, limba română, şi adoptarea unei noi legi a limbilor regionale şi minoritare care să dea dreptul la folosirea limbii române în administraţie şi în justiţie în localităţile unde vorbitorii de limbă română, indiferent cum se autodenumesc, reprezintă cel puţin 20% din totalul populaţiei.

Un text pe care fiecare birocrat român trebuie să îl citească

Alexandru Surcel, preşedintele Asociaţiei România Vie, membru al Alianţei pentru Centenar, a scris, punctat, despre necesitatea asumării Unirii ca proiect de Ţară. Va citi vreunul dintre actorii hipercorecţi politic care au interzis harta României interbelice din logoul Centenarului aceste argumente sau este România administrativă de astăzi compusă numai din oameni care citesc texte scurte? Redau ideile expuse de Alexandru Surcel în cele ce urmează:

E necesar să vedem cum de la 1848 încoace aspiraţia către unitate naţională s-a îmbinat cu dorinţa de modernizare şi de integrare în civilizaţia Occidentului şi de ce ideea unor universitari şi politicieni din zilele noastre de a separa aceste planuri este complet greşită.

(A) Anul 2018 este anul Centenarului Marii Uniri, desfăşurate pe parcursul anului astral 1918 în trei etape, prin Unirea Basarabiei cu România la 27 Martie/9 Aprilie, prin Unirea Bucovinei cu România la 28 Noiembrie şi prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România la 1 Decembrie. Realizarea deplinei unităţi naţionale în jurul statului constituit cu 59 de ani mai devreme prin unificarea celor două principate istorice, Moldova şi Ţara Românească (Mica Unire), şi devenit independent cu exact patru decenii mai înainte, reprezenta încununarea unor eforturi consecvente a mai multe generaţii, cu începere de la revoluţia din 1848, aşadar întinse pe şapte decade. Dar Marea Unire mai reprezenta şi împlinirea unui curs natural al istoriei, care-i apropiase tot mai mult în plan cultural, social, economic şi politic pe românii trăitori de-a lungul arcului carpatic, între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale medievale la cumpăna mileniilor I şi II, pe fondul originii autohtone comune şi a deplinei unităţi etno-lingvistice. Rod al revoluţiilor izbucnite în teritoriile dominate de imperiile în prăbuşire la sfârşitul primului război mondial, Marea Unire a fost deopotrivă încununarea binemeritată a marelui preţ de sânge plătit de ostaşii armatei regale române şi de voluntarii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni în Munţii Carpaţi, la Turtucaia şi în celelalte bătălii ale anului 1916 şi pe câmpurile de luptă de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Caşin în 1917, şi a trebuit apărată împotriva agresiunii bolşevice în Basarabia în 1918, în Ungaria în 1919 şi în Siberia în 1918-1920.

(B) În cele şapte decenii de care aminteam anterior, dintre 1848 şi 1918, lupta pentru realizarea unităţii naţionale s-a îngemănat cu strădania modernizării societăţii româneşti, a integrării acesteia în Europa civilizată, de care secolele de dominaţie otomană şi mai ales perioada regimului fanariot (1711/1716-1821) o îndepărtaseră într-o anumită măsură. Atunci s-a constituit şi s-a împământenit aspiraţia pro-occidentală a inteligenţei româneşti, care astăzi se traduce în asumarea valorilor statului de drept şi ale democraţiei liberale şi în integrarea euro-atlantică a României. Marea Unire a însemnat şi succesul acestui demers, astfel că perioada interbelică, cea a României Mari, deşi de numai două decenii, cu toate neajunsurile ei, rămâne în amintire ca perioada în care toţi românii au cunoscut dezvoltarea cea mai fertilă din punct de vedere cultural şi o importantă înflorire economică.

(C) Evenimentele celui de-al doilea război mondial aveau însă să întoarcă roata istoriei pentru mai multe decenii, atât cu privire la întreruperea cursului european şi occidental al evoluţiei societăţii româneşti, cât şi cu referire la menţinerea deplinei unităţi naţionale. Seria de dictaturi deschisă în 1938, dar, mai ales, regimul totalitar comunist dintre 1945 şi 1989, ne-au readus sub zodia „hatârului şi a bacşişului", care încă şi azi rivalizează cu realităţile epocii fanariote. Iar tragicul an 1940 a dus la pierderi de populaţii şi de teritorii, care, cu un nou imens preţ de sânge pe fronturile întinse din Caucaz în Europa Centrală, au putut fi doar parţial reparate. A rămas deschisă rana pregătită prin semnarea la 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov, produsă prin ultimatumurile din 26 şi 27 iunie şi evacuarea din 28 iunie 1940 şi permanentizată de marile puteri învingătoare prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.

(D) Cursul firesc al istoriei nu poate fi însă deturnat pentru totdeauna, chiar şi prin voinţa celor mai puternici. Valul de revoluţii din 1989 a dus la destrămarea utopiei marxist-leniniste şi la prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa, iar anul 1991 a asistat la implozia sub propria greutate a imperiului care s-a opus cel mai activ realizării dezideratelor românilor, atât cele cu privire la unitatea naţională, cât şi cele relative la integrarea în civilizaţia occidentală: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În urma Uniunii Sovietice au rămas mai multe republici independente, cel puţin formal, între care şi un al doilea stat românesc, Republica Moldova, rupt de România ca rezultat al evenimentelor descrise mai devreme. Încă de la început s-a pus problema reunificării celor două state, dar aceasta nu s-a putut realiza atunci din cauza opunerii altor puteri străine şi a ezitărilor sau jocurilor duble ale unor responsabili din cele două capitale, Bucureşti şi Chişinău. Evenimente tragice precum mineriadele din 1990-1991, în România, sau războiul de pe Nistru din 1992, în Republica Moldova, au accentuat forţele inerţiale care au împiedicat de atunci şi până acum refacerea unităţii naţionale.

(E) Totuşi, chiar dacă, după o experienţă totalitară mult mai dură decât în orice altă ţară europeană, societatea românească s-a pus mai greu în mişcare ulterior căderii regimurilor comuniste, acest lucru s-a întâmplat, iar progresele nu pot fi negate. În 1995, prin Pactul de la Snagov, sub auspiciile Academiei Române, toate forţele politice parlamentare conveneau reluarea cursului occidental al devenirii civilizaţionale şi istorice româneşti ca proiect de ţară. Prin urmare, în anul 2004 România reuşea să devină membru cu drepturi depline al NATO, iar la 1 Ianuarie 2007 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, legată de asemenea prin parteneriate strategice cu Statele Unite ale Americii, Franţa, Polonia etc. De asemenea, evenimentele ultimilor 5-6 ani arată o societate civilă tot mai activă şi mai implicată, care a reuşit de mai multe ori să se impună în faţa clasei politice. Chiar dacă mai persistă şi fenomene negative precum o anumită extindere a corupţiei, care la rândul său obligă la păstrarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) şi care face din integrarea în spaţiul Schengen încă un deziderat, ca şi menţinerea vizelor pentru Statele Unite, putem spune nu numai că proiectul de ţară afirmat în 1995 s-a împlinit, dar şi că, în fine, România pare să depăşească zona formelor fără fond, pe care acum puţin mai mult de un secol le sesiza şi le reclama Titu Maiorescu, şi că a atins un standard de stat de drept şi de democraţie care nu a existat nici în perioada interbelică. (F) Din păcate, mult mai puţin notabile au fost progresele dincolo de Prut. După îngheţarea conflictului de pe Nistru şi menţinerea în zonă a unei forţe de ocupaţie şi după pierderea speranţei unei reunificări rapide cu România, dar şi sub influenţa unei mass media străine, cu nostalgii pentru imperiul sovietic de-abia prăbuşit şi pentru cel ţarist destrămat acum un secol, a urmat o perioadă de regres. Constituţia adoptată în 1994 a făcut o anumită întoarcere spre moldovenismul primitiv de sorginte sovietică, iar între 2001 şi 2009 regimul preşedintelui Vladimir Voronin şi al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a acţionat deschis împotriva asumării identităţii româneşti şi a apropierii de România. După ce guvernările pro-europene ce s-au succedat din 2009 până în prezent au eşuat în corupţie generalizată şi oligarhizare de factură post-sovietică, pe fondul unui enorm absenteism, alegerile prezindenţiale din anul 2016 au fost câştigate de un candidat cu un discurs antiromânesc chiar mai acerb decât cel al fostului preşedinte Voronin şi chiar mai aservit unor interese străine decât acesta, şi anume Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova. Cu toate acestea, Republica Moldova a reuşit în decembrie 2013 să semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, iar mişcări sociale repetate ne arată că generaţia luptei de eliberare naţională de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 are tot mai mulţi continuatori. Mişcările unioniste ale tinerilor basarabeni au fost tot mai ample, începând cu 1995 şi continuând cu 2002 şi, mai ales, cu revolutia Twitter din aprilie 2009. Ulterior acesteia, din 2011, o tot mai activă mişcare unionistă de tineret s-a făcut simţită prin Platforma Unionistă Acţiunea 2012, prin Tinerii Moldovei şi apoi prin mişcarea ODIP. Dacă, după declanşarea războiului din Ucraina în anul 2014 şi după alegerea ca preşedinte a lui Igor Dodon, integrarea separată a Republicii Moldova în Uniunea Europeană devine un obiectiv tot mai nerealist, reunificarea cu România păstrează valenţele unui autentic proiect de ţară pe ambele maluri ale Prutului.

15_unire_2018
(G) Constatăm totuşi existenţa şi la Bucureşti şi la Chişinău a unor categorii de formatori de opinie şi de discipoli ai acestora care separă în mod artificial cursul occidental al devenirii istorice româneşti, asumat încă de la revoluţia din 1848, aşa cum arătam mai devreme, şi avatarul său actual, integrarea europeană şi euro-atlantică, de problematica unităţii naţionale, de asemenea asumată programatic la aceeaşi revoluţie din 1848. Respectivii consideră că ar fi nerealist sau desuet să mai discutăm în termenii unei noi Mari Uniri şi că viitorul românilor nu este într-un stat comun, ci ca două state separate într-o Uniune Europeană comună. Într-un fel, discutăm de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu, într-o variantă contemporană, adică de calchierea fără discernământ a unor idei din gândirea politică occidentală, care pun ideea naţională în plan secund sau chiar o dezaprobă (prin asociere cu acel naţionalism excesiv şi exclusivist care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial), dar fără adaptarea necesară la specificul românesc. Ori formele extreme de naţionalism nu au reprezentat niciodată în spaţiul românesc altceva decât opţiuni minoritare, fără apel la publicul larg. Procentajul maxim obţinut vreodată de un partid de această factură în alegerile parlamentare a fost de 15% în anul 1937, an în care mişcările naţionaliste extremiste de pe continentul european cunoşteau apogeul istoric. Excesele naţionaliste ale unor regimuri de dictatură, cel din anii 1940-1944 sau cel din cea de-a doua etapă a comunismului românesc (1965-1989), nu au împiedicat prăbuşirea acestor regimuri în faţa acţiunii unor opozanţi (îń 1944) sau revoluţionari (în 1989), care la rândul lor nutreau puternice simţăminte patriotice. În realitate, obiectivul unităţii naţionale s-a împletit permanent în aceşti 170 de ani cu dezideratul liberalizării, al democratizării, al construirii statului de drept şi al occidentalizării culturale a societăţii româneşti.

De la generaţia paşoptiştilor la generaţia care a realizat revoluţia din 1989 şi manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din 1990 nu a existat de fapt o separaţie între idealul modernist pro-occidental şi democratic şi idealul unionist. - Alexandru Surcel

Iar în zilele noastre, tinerii unionişti sunt în primele rânduri ale mişcărilor sociale anticorupţie, pentru stat de drept, democraţie sau mediu sănătos, atât la dreapta, cât şi la stânga Prutului.

Unirea, proiect de Ţară

Prin urmare, este absurd să discutăm de Centenar fără să facem nicio referire la restabilirea unităţii naţionale, să ne limităm la o propunere de proiect de ţară construită doar pe o agendă internă sau pe ceea ce practic ar putea fi descris ca un program de guvernare. Centenarul 2018 trebuie să fie momentul în care românii, direct, dar şi prin reprezentanţii lor din clasa politică şi din societatea civilă din ambele state române şi din diaspora trebuie să-şi asume pe de-a îngretul proiectul istoric de ţară, ideea de la 1848 în formele prezentului, şi anume edificarea unui stat unificat, modern, cu un regim de democraţie liberală şi cu respectarea tuturor standardelor statului de drept, membru activ şi valoros al Uniunii Europene şi al NATO. Iar următorul pas major către recâştigarea proiectului istoric de ţară este reunificarea Republicii Moldova cu România.

 

Suntem parteneri cu:

Despre noi



Romanian Global News constituie un canal de ştiri preluate, prioritar, din comunităţile româneşti de peste hotare, ştiri care vor fi transmise constant către mass-media din România, Guvern, Parlament, Preşedinţie etc. Acelaşi flux de ştiri îmbogăţit şi cu ştiri din România va fi transmis către  mass-media de expresie românească din  comunităţile româneşti de pretutindeni şi către presa străină . Scopul esenţial al unei asemenea întreprinderi este acela de a aduce realitatea românească de peste hotare în centrul atenţiei publicului larg din România. Astfel, pe lângă ştirile de senzaţie sau cu o anumită încărcătură politică, preluate de cele mai multe ori de mass-media din România, o agenţie de ştiri de acest tip va asigura prezenţa constantă în presa românească a tuturor evenimentelor din cadrul comunităţilor româneşti şi din ţările unde aceste comunitati traiesc. Agenţia se adreseaza mass-media din cadrul comunităţilor româneşti din statele vecine şi din Occident, mass-media străine, mass-media din România, cărora le pune la dispoziţie informaţia pe bază de parteneriat, ambasadelor României, ambasadelor străine din România precum şi altor instituţii interesate. Orice român din afara frontierelor care are ceva de transmis despre activităţile sale sau al comunităţii din care face parte poate fi corespondent al RGNPRESS.

Parteneri din Basarabia

Newsletter



Facebook

RSS Syndicator

Banner


Acest website folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor. Pentru a afla mai multe despre cum puteti controla sau sterge cookie-urile cititi politica de utilizare Cookie-uri.

Continuarea navigării implică acceptarea lor.