Banner

INTERVIU- Maria Șleahtițchi: „În privința legislației lingvistice, Republica Moldova poartă și azi trena politicii staliniste”

Email Imprimare PDF

01_maria_sleahtitchiDacă un moldovean din stânga Prutului se înțelege perfect cu un român de oriunde s-ar afla el pe globul pământesc, înseamnă că amândoi vorbesc în aceeași limbă. Ea se numește limba română, cea care ne unește, pe când relansarea sintagmei medievale „limba moldovenească" s-a produs în laboratoarele Kremlinului ca să ne dezbine, declară Maria Șleahtițchi, scriitoare, doctor habilitat în filologie, într-un interviu acordat Ziarului NAȚIONAL, cu ocazia sărbătorii naționale Ziua Limbii Române, transmite Romanian Global News.

Maria Șleahtițchi atrage atenția că specialitatea Filologie „este pe cale de dispariție în majoritatea universităților din Republica Moldova", iar la una dintre facultățile de Istorie nu s-a înscris niciun student în acest an. Care ar fi soluția pentru o asemenea problemă ce submninează perpetuarea identității naționale, aflați din interviul de mai jos.

Dnă Maria Șleahtițchi, dacă ar fi să scrieți o carte despre limba română, ce ar conține, în linii mari, capitolul dedicat eroinei în cei 30 de ani de la „revenirea" ei pe teritoriul dintre Prut și Nistru?

Să reținem mai întâi că limba română nu a părăsit niciodată „teritoriul dintre Prut și Nistru". „Patria ei" s-a aflat dintotdeauna și aici, iar Prutul nu era decât un râu din interiorul spațiului românității.

Este adevărat că, o vreme, limba română a purtat aici o haină de împrumut, alfabetul rusesc. Dar, cum vine vorba, „nu haina îl face pe om"! Nici măcar impunerea numelui din perioada medievală, „limba moldovenească" (într-un timp când națiunile europene depășise demult perioada autodeterminării și constituirii formațiunilor statale moderne), nu a înlocuit de fapt limba română din stânga Prutului. Aici s-a vorbit limba română (în varianta ei de grai moldovenesc) și s-a scris cu alfabet rusesc.

Revenirea eroinei (limba română) la „veșmântul" ei firesc, alfabetul latin, și menținerea ei constant timp de trei decenii se datorează înainte de toate scriitorilor,literaturii și școlii.

Contribuția scriitorilor basarabeni la renașterea conștiinței naționale se cunoaște, de aceea nu voi insista aici. Cu toate zigzagurile politice și ping-pong-urile terminologice ale acestor trei decenii, limba română a rezistat prin calitatea limbii scrierilor literare și prin coerența politicii lingvistice promovate în programele școlii de toate nivelurile.

Au existat, fără îndoială, și ezitări, dar azi și-au pierdut impactul. Îmi amintesc, bunăoară, de lipsa de caracter al unui șef al Catedrei de limbă și literatură română de la Universitatea de Bălți, care, într-un moment de criză, s-a conformat, pentru o noapte, cu cerințele sus-pușilor agrarieni, schimbând denumirea catedrei. Cred că au fost incidente de acest fel și în alte părți.

În ciuda intermitentelor apeluri și inițiative politice de folosire asintagmei „limbă moldovenească", prezentă în nefastul Articol 13, alineat (1) al Constituției Republicii Moldova, limba și literatura română au rămas constant semnul definitoriu al identității naționale între Prut și Nistru.

Pe eroii interviurilor noastre, dedicate sărbătorilor naționale, îi întrebăm, tradițional, ce făceau ei pe 31 august 1989 sau pe 27 august 1991. Pe Dvs. cum v-a „prins" ziua de 31 august 1989?

Până la aceste date pe care le invocați, la Bălți, unde îmi desfășuram activitatea universitară, s-a extins mișcarea de eliberare națională. Replică a Cenaclului „Alexei Mateevici" din Chișinău, cenaclul „Vatra" de la Universitatea de Stat „Alecu Russo" din Bălți a fost centrul de lansare și de mișcare a ideilor naționale. Am făcut parte din conducerea cenaclului, alături de alți doi colegi. Au fost anii când, vorba lui Mihai Eminescu, „credeam în idealuri".

Sfârșitul lunii august 1989 m-a prins în prima mea vizită în România. Mă aflam acolo, la invitația unei verișoare, cu familia mea și cu tatăl meu. Tatăl meu, născut în Dolhasca (Suceava), fusese adoptat, în frageda copilărie, de către un țăran înstărit din Ștefănești (Florești) și, la căderea cortinei pe Prut în august 1944, a rămas pentru restul vieții despărțit de părinți, frați și surori.

După un sfert de veac, tata își revedea, a doua oară de la adopție, casa părintească și neamul, iar noi vedeam locurile de unde ni se trăgeau rădăcinile... Acele timpuri de înaripare sufletească, de credință în șansa Unirii, care se părea că nu ne va ocoli, îmi stăruie vie în memorie.

„Trecută prin foc și prin sabie/ Furată, trădată mereu,/ Ești floare de dor, Basarabie,/ Ești lacrima neamului meu." – așa se cânta atunci atât în dreapta, cât și în stânga Prutului. Chit că lucrurile au luat altă turnură și, la trei decenii de la acele evenimente, suntem tot despărțiți. Ba se pare că perspectivele sunt și mai sumbre.

În 1989-1991, trăiam sentimentul adevăratei emancipări naționale, iar astăzi apasă tot mai greu sentimentul trădării subtile a acelui ideal și intrării „democratice" în zona de control geopolitic al Rusiei.

Pe 31 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM adopta „legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină", deși câteva zile mai înainte, mulțimea din Piața Marii Adunări Naționale ceruse ca limba română să revină acasă. De ce credeți că s-a optat pentru o asemenea formulă, care mai stă și astăzi la baza confuziei din societate privind denumirea limbii, la 30 de ani distanță?

Vocea Marii Adunări Naționale cerea atunci „Limbă! Alfabet!". Ne amintim bine lozincile scandate atunci. În cazul diversificării vocilor se diversificau și lozincile: „limbă de stat", „limba moldovenească ca limbă de stat", „alfabetul latin al limbii moldovenești", „limba română"... Nu am făcut parte din conducerea centrală a mișcării de emancipare națională, de aceea nu pot să spun care au fost detaliile, dar înțelegem cu toții acum că au fost anumite voci care dădeau tonul.

Între timp, s-a aflat că „traiectoriile" esențiale ale Mișcării de Eliberare Națională au fost gândite în bună parte în subteranele politicii de la Kremlin. Există un roman extrem de concludent în acest sens, „Moscoviada", al ucraineanului Iuri Andruhovâci. Să nu uităm de asemenea că ne aflam în URSS. Chiar dacă Mihail Gorbaciov încerca să democratizeze oarecum sistemul, imperiul rămânea totuși un imperiu și nici gând nu avea să se destrame. Cred că ideea era de a-l democratiza, ceea ce însemna, pentru republicile unionale, un grad sporit de suveranitate, dar nu independență! Sporirea gradului de suveranitate, înlăuntrul URSS, însemna și adoptarea limbii de stat, cu voie de la centru!

În legislația RSS Moldovenească, „limba moldovenească" deja avea un statut. Ceea ce se cerea, în mod expres, era revenirea la alfabetul latin. Legea nr. 3465 din 01.09.1989 „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti", prin „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplinește în legătură cu aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii", prelua de fapt sintagmele existente deja, rămânând în cadrul invenției staliniste în probleme de geopolitică lingvistică, „limba moldovenească".

Noutatea acelei legi ținea de fapt de alfabetul latin. Problema abordată la Congresul III al Uniunii Scriitorilor (1965) reintra în actualitate. S-ar fi putut, bineînțeles, să se pledeze pentru limba română. Așa, cel puțin, ni se pare azi, dar au existat, fără îndoială, o serie de circumstanțe care au dictat „politica pașilor mici". Și așa am rămas până astăzi, conducându-ne de legea unui stat defunct - nu suntem totuși RSS Moldovenească, orice s-ar spune. Nicio legislatură nu a avut curajul și voința politică să readapteze, să modernizeze, să aducă la zi legile care vizează limba română.

În privința legislației lingvistice, Republica Moldova poartă și azi trena politicii staliniste. De ce fel de dovezi mai este nevoie pentru a demonstra că,vreme de treizeci de ani, Republica Moldova reprezintă scena unor jocuri și strategii geopolitice?

Care ar fi argumentele doctorului habilitat în filologie, Maria Șleahtițchi, referitoare la faptul că moldoveneasca nu există și că în R. Moldova se vorbește limba română?

Este extrem de simplu: dacă un moldovean din stânga Prutului se înțelege perfect cu un român de oriunde s-ar afla el pe globul pământesc, înseamnă că amândoi vorbesc în aceeași limbă. Ea se numește limba română. Este limba care ne unește, pe când relansarea sintagmei medievale „limba moldovenească" s-a produs în laboratoarele Kremlinului ca să ne dezbine. Atât.

Apoi, după atâția ani de proteste, discuții, demonstrații și iar discuții, după ce s-au pronunțat mari lingviști, nume de rezonanță din lumea literaturii și culturii, după ce Curtea Constituțională a scos renumita Hotărâre din 5 decembrie 2013, care alte argumente ar mai fi necesare?

Este atât de evident că suntem vorbitori de limbă română și că facem parte din românitate, chiar dacă locuim în cel de-al doilea stat românesc, încât doar cei îndoctrinați cu moldovenism, doar cei frustrați și falși patrioți mai continuă azi să nege evidența. Ceea ce mi se pare grav este că dualitatea punctelor de vedere în privința limbii vorbite pe teritoriul dintre Prut și Nistru a dat naștere unei conștiințe identitare scindate, unei mentalități schizoide de fapt.

Această dispută le cade bine politicienilor, fie din arcul guvernării, fie din afara lui. Ea le-a facilitat de-a lungul anilor evadarea în probleme identitare, pentru a mușamaliza diverse probleme de ordin economic, financiar, politic, pentru a distrage atenția opiniei publice de la problemele grave pe care le are Republica Moldova. În consecință, problema limbii române rămâne un subiect de actualitate, atât prin ținerea ei într-un suspans de durată, cât și prin spațiul de manevră politică pe care îl oferă diverșilor actori politici.

Subiectul în esență este fals: limba noastră este română, locuim în lăuntrul ei!

Într-un articol anterior, semnat pentru „Contrafort", vorbeați despre o situație „alarmantă", reieșind din numărul tot mai mic de studenți la facultățile de Litere din R. Moldova. Despre ce ar vorbi acest lucru și, mai ales, ce ar fi de făcut?

Acesta este cu adevărat un subiect care merită discutat. Situația cu studenții care vor să devină filologi româniști, profesori de limbă și literatură română, din an în an, este tot mai alarmantă.

Această specialitate este pe cale de dispariție în majoritatea universităților din Republica Moldova. O cercetare sociologică serioasă asupra acestei stări de fapt se impune cât mai urgent.

Admit că ministerul de resort a și inițiat analiza situației în cauză și va acționa în consecință. Se știe că de ani buni învățământul preuniversitar este în penurie de cadre didactice, iar locurile bugetate, în mod paradoxal, la admitere nu sunt acoperite. Situația este și mai dramatică în ceea ce privește acoperirea locurilor la specialitatea Istorie.

Am aflat recent că, în anul acesta, la una dintre facultățile de Istorie nu s-a înscris niciun student.

Care ar fi soluția? Cred că se impune o politică specială, inclusiv financiară, în cazul specialităților vitale pentru stat, un plan de remediere în trei etape: pe durată scurtă, medie și lungă. Aceste programe și strategii ar trebui să aibă continuitate, indiferent de rotațiile politice ale guvernărilor. Sunt probleme ce țin de strategiile de dezvoltare națională și ar trebui abordate ca atare.

Teamă-mi-i însă că miza unor politicieni din conducerea actuală a Republicii Moldova este de a introduce „limba moldovenească" și „istoria Moldovei" în tot arealul educațional, științific și cultural. Ar fi o catastrofă, o degringoladă generală care ne-ar arunca în anii de dinaintea lui 1989. Asta nu putem admite în niciun caz!

Problema modificării articolului 13 din Constituția R. Moldova revine periodic în Parlament și, deși s-au promis multe, „limba moldovenească" rămâne neclintită în Legea Supremă. Există și decizia Curții Constituționale din decembrie 2013, așa cum ați amintit, care stabilește că limba oficială a R. Moldova este româna, dar nu se știe ce se va întâmpla cu aceasta după noile numiri de la Înalta Curte. Doamnă Șleahtițchi, ce credeți că trebuie să se întâmple pentru ca R. Moldova să revină la normalitate din acest punct de vedere?

Nimic mai mult decât să alegem o asemenea componență a Parlamentului care să voteze modificarea Articolului 13, alineat (1) din Constituția Republicii Moldova.

Am sperat că după hotărârea Curții Constituționale în următorii ani, 2014-2018, acest vot îl va da Parlamentul din legislatura anterioară, când PD deținea majoritatea. Cred în continuare că, dacă ar fi fost suficientă voință politică, s-ar fi putut aduna, pentru acest caz, o majoritate constituțională. Cu părere de rău, nu s-a întâmplat.

Nici acum nu văd cum s-ar putea vota iminenta modificare. În acest caz ar fi două soluții: să alegem un (alt) Parlament capabil să înlăture confuzia terminologică sau, într-o perspectivă politică mai largă, să înfăptuim Unirea și problema ar dispărea de la sine.

Pentru asta se cere să fim consecvenți și să nu cedăm!

Doamnă Maria Șleahtițchi, vă mulțumim pentru interviu!

 

Cele mai citite ştiri

Publicitate