Banner

Convorbire cu prof. dr. Gheorghe Petruşan, de la Seghedin: Nu mai e vorba despre problema identitară a românilor din Ungaria. Nu mai e vorba despre promovarea limbii și a culturii...S-a transformat totul într-o afacere

Email Imprimare PDF

01_convorbire_cu_prof_doc_gheorghe_petrusanÎn 2651 de localități din Ungaria, cele 13 naționalități şi-au ales, la 13 octombrie 2019, reprezentanții în autoguvernările pe țară, teritoriale şi locale. Românii vor avea, la fel ca în ciclul anterior, 5 autoguvernări teritoriale, în județele Bichiş, Bihor, Ciongrad, Pesta şi în Budapesta. Autoguvernări locale româneşti s-au ales în 68 de localități. În ultimii ani, numărul persoanelor care nu aparțin comunității istorice româneşti din Ungaria a crescut în autoguvernările româneşti locale, dar şi în cele teritoriale, transmite Foaia Românească, preluat de Romanian Global News.

Și nu este doar cazul românilor... „Cum au fost aceste alegeri? Groaznice, duşmănoase! Nu s-a vorbit nimic despre problemele reale ale comunității", consideră octogenarul prof. dr. Gheorghe Petruşan din Seghedin, doyenul vieții publice româneşti din Ungaria, care timp de 25 de ani a fost preşedintele Autoguvernării Româneşti din Seghedin. La sfârşit de mandat, domnul Gheorghe Petruşan a fost invitatul emisiunii „O voce românească" a postului public de radio a MTVA.

Dl. Petrușan face politică de șase decenii, astfel nu e de mirare că, la solicitarea noastră să evalueze rezultatele alegerilor la nivel național și local, adică la nivelul Seghedinului, a trecut în revistă întreaga istorie a condiției de minoritar în Ungaria, începând chiar cu al Doilea Război Mondial. Domnia sa ne-a vorbit despre perioadele mai bune și cele mai puțin bune ale comunității românești din Ungaria, despre foști lideri, dintre care mulți nu mai sunt printre noi. A vorbit, de asemenea, despre împrejurările creării Legii pentru Naționalități în anul 1993, și despre începuturile sistemului de autoguvernări minoritare.

– Aţi petrecut 25 de ani în fruntea Autoguvernării Româneşti din Seghedin, încă de la începuturi. Cum apreciaţi rezultatul alegerilor la nivel naţional şi la nivel local?

– Nu cred că alegerile din anul acesta au adus un element nou față de alegerile anterioare. Eu sunt într-o situație destul de specifică, pentru că m-am avântat în viața publică a românilor din Ungaria de vreo șase decenii, deci am prins perioada așa-zisă democratică, după cel de-al Doilea Război Mondial. Am fost prezent în viața Uniunii Culturale de-a lungul celor patru decenii din societatea socialistă. Eram președintele UCRU, când a avut loc schimbarea de regim și s-au organizat primele alegeri, în toamna anului 1994. Noi eram câțiva cu prietenul Pero Lastity de la sârbi, sau Jenő Kaltenbach de la nemți ș.a.m.d., care ne frământam. Eram cunoscuți, pentru că ne pricepeam la problema minoritară. Pentru că a înnebunit lumea, se prezenta un interes foarte mare față de ungurii din țările vecine, vrând-nevrând, trebuia să vorbim la un nivel științific despre problema minoritarului, relația dintre majoritate și minoritate etc. Deci, în aceste trei perioade pe care eu le-am parcurs am învățat multe lucruri și fiecare perioadă și-a avut pretențiile ei, transformările ei. Între 1944–1949, era o perioadă relativ democratică, erau foarte mari așteptări și la Micherechi în satul meu natal, erau întruniri din astea electorale politice, și se dezbăteau problemele comunității că va fi mai bine. Se spera că după era întunecată a lui Horthy se va ridica și soarele nostru. Apoi din 1949 trecem la un alt regim. Era foarte mare panica dacă aceste instituții, școli, în primul rând, întemeiate după cel de-al Doilea Război Mondial se vor păstra, le vom putea salva, și vezi Doamne că în majoritatea lor s-au păstrat. Acesta a fost marele noroc al nostru, că perioada comunistă a fost cum a fost, dar a lăsat în pace aceste școli, o bună parte a lor, și a început să apară și o intelectualitate a noastră, fără care nimic nu poți face, cum ar fi Lucia Borza, Ilie Ivănuș, Petru Silaghi, iar înainte preoții ortodocși au făcut foarte mult, cum ar fi: Dumitru Sabău, Gheorghe Negru, dr. Petru Mândruțău... Imediat după război, aceștia au reînființat școala în 1949, au făcut liceul, etc. În acea perioadă funcționau niște comisii în cadrul organizației noastre unde se discutau problemele românilor din Ungaria. Acuma, ulterior poți să spui despre acel regim ce vrei, dar a fost o tribună, a fost un atelier, unde s-a vorbit despre problemele comunității. Acum, în pragul alegerilor, un cuvânt nu am auzit de la marii șefi, că de fapt ce vor să facă în cadrul acestor autoguvernări, finanțate de stat. Deci, nu se mai vorbește despre problemele reale ale comunității. Vreau să zic că, în măsura posibilităților de atunci, UCRU a funcționat foarte bine. Și ca o reprezentanță a acestei comunități, mulți dintre românii din Ungaria simțeau că aveau o reprezentanță. Oare câți din cei de azi ar zice că, da, el are un susținător dacă are o problemă, are la cine să se ducă să se plângă. Dacă mă întrebați despre alegerile din 13 octombrie, eu zic că nimic esențial nu s-a întâmplat, eu văd în această lungă perioadă în evoluția lor lucrurile. În 1994, la primele alegeri, după ce în 1993 a fost aprobată noua Lege pentru Minorități, se schimbă lucrurile. S-a produs o schimbare foarte esențială. Cauza românilor din Ungaria, problemele legate de identitatea națională, de supraviețuirea acestei mici comunități etnice a fost transformată într-o oarecare afacere. Eu târziu mi-am dat seama de cotitura care s-a produs. Deci, oameni care auzind de această mare schimbare, de autoguvernări finanțate în mod garantat de stat, se duc din sat în sat, conving o mulțime de oameni, cumpără o mulțime de suflete moarte, le plătește bine dacă face ceva ori dacă nu face, și această pătură susține actuala politică, această mentalitate și acest grup de oameni până în zilele noastre. Noi, care facem parte din generația mea, nu prea știm cum să tratăm această problemă, pentru că asta este cu totul altă chestiune. Nu mai e vorba despre problema identitară a românilor din Ungaria. Nu mai e vorba despre promovarea limbii și a culturii, despre care noi am vorbit și într-o oarecare măsură am reușit să prelungim viața acestei comunități. S-a transformat totul într-o afacere.

– În această ordine de idei, cum vedeţi în viitor activitatea Autoguvernării Româneşti din Seghedin într-o altă conducere, într-o altă structură?

– Întotdeauna, cred eu, conținutul contează, despre care nu prea mai vorbește în afară de noi nimeni. Ce ar trebui să facem? Zicea cineva că dacă cade Seghedinul, cade totul. Probabil s-a referit la faptul că noi am fost aceia care până în zilele noastre am încercat să susținem aici, să zicem așa, drapelul culturii înalte a românilor, lume de universitari, simpozioane, care gândesc într-un anumit context istoric, politic, ia poziții când e cazul. Era un pilon pe care unii se puteau baza. Dacă cade și această „cetate"... Eu zic că n-ar trebui neapărat să cadă, dar să funcționezi și să desfășori aceeași activitate fără fonduri, fără nimic, nu știu cum va fi... Avem o asociație culturală, ar trebui să o revitalizăm, să aducem viață în ea. Aceasta este deja o chestiune a forțelor mai tinere, dar în rest este o pierdere fundamentală.

O pierdere fundamentală este desigur şi prăbuşirea Uniunii Culturale, o pierdere foarte, foarte mare, pentru că Uniunea are foarte mari merite. E păcat că nu au reuşit să o susţină cei care au venit după noi. Bineînţeles şi-a pierdut funcţia de odinioară, de reprezentanţă a comunităţii româneşti, dar problema a fost că această nouă „garnitură" de români pe care, mă rog, o interesa interesul şi beneficiile, nu a vrut să colaboreze cu cei de la UCRU, care cuprindea majoritatea intelectualităţii româneşti. Unii zic că românii de aici îi urăsc pe românii de dincolo. Nu despre asta este vorba, ci despre faptul că lumea nevoiaşă românească, care s-a stabilit la Macău, să zicem, nu este competitivă, nu se poate nicicum da cu lumea doctorilor, avocaţilor, intelectualilor români din Ungaria, deci reprezintă alte valori şi acestea nu se potrivesc nicicum. Eu nu pot să accept, din punct de vedere moral, schimbarea aceasta la faţă a unora dintre unguri, care sunt dispuşi să renunţe la identitatea lor maghiară şi să se facă de azi pe mâine români, şi să apară ca un reprezentant al meu în Ungaria. Protestez! Cred că aceasta este o mare greşeală şi a statului maghiar. Aşa ceva nu se poate, pentru că ei niciodată (şi asta ştie deja şi oraşul) nu vor putea reprezenta interesele românilor de aici. Românii de aici nu se vor duce la programele lor, nu vor colabora cu ei, pentru că, din punct de vedere moral, nu poţi tolera aşa ceva.

– Domnule profesor, îi cunoaşteţi pe aceşti oameni? Ce informaţii aveţi despre cei care vor reprezenta interesele românilor din Seghedin şi judeţul Ciongrad în următorii cinci ani? Vorbim despre Albert János, Albert Barbara şi Albert Barbara Andrea, care au câştigat alegerile la Seghedin şi au fost desemnaţi de Alianţa pentru Românii din Ungaria.

– Două lucruri am de spus. Marele vinovat este acela sau aceia, care au organizat primele alegeri româneşti din 1994. Ei i-au introdus pe unii dintre ungurii veniţi din România, pentru ca să-şi asigure majoritatea, să ne învingă deci pe noi. Au şi reuşit. Ei întotdeauna vor fi destui, sunt bine organizaţi, se susţin unii pe alţii, deci întotdeauna au înregistrat un număr potrivit, satisfăcător de candidaţi. Desigur că în această situaţie în care au ajuns românii din Ungaria, dar nu numai ei, dacă am avea reprezentanţi cinstiţi şi corecţi, care ar pune această problemă, şi anume, că ar trebui revăzută legea, reglementată cumva şi să ajungem la o situaţie în care au fost cândva, când aceste structuri de auto-organizare a naţionalităţilor din Ungaria, să corespundă nu preferinţelor, necesităţilor acestor bişniţari, ci a necesităţilor minorităţilor naţionale. Dacă statul în care trăim ar înţelege că este important şi pentru el prelungirea vieţii minorităţilor din Ungaria şi că ar trebui să susţină efortul pe care-l face pentru a supravieţui, atunci ar trebui schimbată legea, ar trebui revidiate mai multe decizii. Această lege a apărut în 1993 şi temelia ideologică a fost libera alegere a identităţii naţionale. De ce? Pentru ca să corespundă nu numai pentru minorităţile din Ungaria, ci şi pentru ungurii din ţările vecine, şi asta este o altă treabă. Acolo se face treabă bună, se fac lucruri foarte frumoase. Bine ar fi dacă fiecare stat din UE ar face în felul acesta, dar asta-i altă problemă, repet. Felicitări pentru ei! Dar ce va fi cu noi? Ar trebui regândită şi politica faţă de minorităţile din Ungaria. Cred că acesta ar fi cel mai potrivit răspuns la întrebarea dumneavoastră. Cum au fost aceste alegeri? Groaznice. Duşmănoase. Nu s-a vorbit nimic despre problemele reale ale comunităţii. Nu sunt probleme. Numai performanţe sunt. Totul este OK. Pentru că cineva aşa vrea să creadă şi să audă. Mergem într-o direcţie absolut greşită.

– Vă întrebam, îi cunoaşteţi pe aceşti noi aleşi?

– Nu-i cunosc. Cred că ei sunt oameni duşi în eroare. Nu cred că ei sunt unguri adevăraţi, că au conştiinţă naţională, căci dacă ar avea n-ar arunca-o la gunoi şi nu s-ar deda de români. Acestea sunt nişte lucruri groaznice. Duc în eroare foarte multă lume. Totul s-a redus la faptul că vor avea plată bună şi gata. Acest lung proces la care am ajuns de la idealurile noastre, are începutul în 1994, cu prilejul primelor alegeri, când cineva a avut simţul acesta de bişniţar, că aici vor fi bani, a pus mâna pe lucruri şi la alegeri s-a produs un prăpăd.

– Aţi câştigat un mandat de reprezentant în Autoguvernarea Românească a Judeţului Ciongrad. Cum vedeţi activitatea viitoare având în vedere experienţa dumneavoastră? – Eu nu ştiu, doamnă redactor, pentru că eu nu o să-mi ridic mandatul. E imposibil ca eu cu astfel de oameni să vorbesc despre problemele românilor din Ungaria.

– Domnule profesor dr. Gheorghe Petruşan, vă mulţumesc pentru interviul acordat. Vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut în aceşti 25 de ani, un sfert de secol, pentru românii din Seghedin, vă dorim multă sănătate, mulţi ani înainte şi vă aşteptăm mereu cu uşile deschise, pentru că opinia dumneavoastră contează pentru noi!

– Mulţumesc şi eu. O să susţin în continuare activitatea dumneavoastră atâta timp cât se va interesa de problemele reale ale comunităţii noastre.