Banner

Orașele Marii Uniri de la 1918 – „Cernăuți, arhitectură europeană, arhitectură românească 1860 – 1940” – lansare de carte la București

Email Imprimare PDF

01_arhitectura_europeana_cernautiAsociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Filiala București, organizează pe 16 aprilie 2019, cu începere de la ora 16:30, un nou eveniment dedicat cunoașterii orașelor Marii Uniri a românilor de la 1918. Orașul Cernăuți, capitala Bucovinei istorice este cadrul central al acestui eveniment, care va fi cunoscut de această dată nu din punct de vedere al evenimentelor istorice petrecute în arealul său ci din punct de vedere al arhitecturii sale, prin lucrarea de referință „Cernăuţi. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940", care va fi lansată cu această ocazie, în prezența autorului – arhitectl Octavian CARABELA și a membrilor Societății pentru Cultura și literatura romana in Bucovina, invitația speciali la acest eveniment, transmite www.romaniabreakingnews.ro, preluat de Romanian Global News.

Despre valoarea volumului ce urmează a fi lansat la București, domnul Ștefan BROASCĂ (Cernăuți) a realizat o recenzie cu ocazia lansării la Cernăuți și publicat pe portalul de presă cernăuțean – bucpress.eu

(...) De fapt, după toate aparenţele, este un prim album masiv, mai cuprinzător şi variat cu pretenţii de a se prezenta drept unul exhaustiv, cel puţin pentru perioada pe care s-au angajat autorii şi alcătuitorii să ne-o ofere începând cu anul 1860, adică de când Bucovina s-a desprins din strânsoarea administrativă a Galiţiei, devenind o unitate teritorială separată în cadrul Imperiului Habsburgic, şi până la ocuparea acestui ţinut de către Uniunea Sovietică, în iunie 1940, în baza pactului criminal Molotov-Ribbentrop, în cursul cărei anexări s-a înşfăcat şi o parte din vechiul regat al României, adică Ţinutul Herţei. Deşi albumul conţine şi o scurtă istorie a Bucovinei, credem că precizările de mai sus nu sunt de prisos, precum la fel de necesar este să reamintim că raptul Bucovinei s-a produs în anul 1775, când Austria a obţinut de la turci această parte a Moldovei medievale în urma unui târg ticălos, adică tot a unui pact fatidic, dar între alte imperii, care de acum toate s-au risipit în neantul timpului, însă soarta teritoriului respectiv rămânând pecetluită pentru următoarele două secole şi mai bine. Fără o cunoaştere, fie şi sumară, a istoriei zbuciumate şi nenorocite a Bucovinei, multe lucruri cu greu pot fi înţelese, iar cei care o stăpânesc în prezent nici nu-şi fac prea mari griji în această privinţă, ba dimpotrivă, când e cu putinţă nu se aventurează în discuţii prea îndepărtate în timp, rezumându-se aproape în exclusivitate la perioada austriacă a Bucovinei, uneori, ce-i drept, fiind pomeniţi şi turcii. De aceea, bunăoară, gramota domnitorului Alexandru cel Bun care conţine prima atestare a Cernăuţiului este expusă pe zidul din Piaţa Centrală în aşa fel ca denumirea ţării de atunci să nu mai apară deloc, în acest fel istoria de cinci sute de ani a oraşului de pe Prut în cadrul Moldovei fiind ştearsă cu o singură mişcare de burete. Concluzia pe care o facem în această scurtă introducere este aceea că istoria explică multe lucruri şi referitor la arhitectura oraşului Cernăuţi, edificiile vrând-nevrând constituind mărturiile de netăgăduit şi martorii în piatră, tăcuţi, dar ... grăitori, ai epocilor trecute.

Este vorba de albumul „Cernăuţi. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940", Ed. Simetria, Bucureşti, 2018, reprezentând o impresionantă carte, prima pe acest subiect în limba română şi editată în România în condiţii grafice aproape excelente, care conţine mai multe studii aparţinând unor autori de la Bucureşti (Octavian Carabela, Mihaela Criticos), Chişinău (Aurelia Carpov) şi, evident, Cernăuţi (Irina Korotun, Dragoş Olaru). De aceea, înainte de a emite anumite consideraţii privind fondul ei, se cuvine a sublinia semnificaţia unei asemenea apariţii editoriale pentru noi, românii din Nordul Bucovinei, şi nu numai, fiindcă altfel nici nu ar fi apărut, care este una, fără îndoială, deosebită şi importantă, venind să aducă în acest context o viziune puţin diferită faţă de cea existentă, mai mult sau mai puţin oficială şi unilaterală de aici, care este menită să treacă cu vederea total sau să minimalizeze cât mai mult cu putinţă contribuţia esenţială a românilor la moştenirea arhitecturală de care dispune astăzi acest oraş, denumit în perioada austriacă „Mica Vienă", iar în cea interbelică „Micul Paris". Trebuie să precizăm că deşi este vorba de mai mulţi autori, ale căror studii alcătuiesc volumul în discuţie, totuşi alcătuitorul este unul singur, şi anume arhitectul bucureştean Octavian Carabela, care, după câte ştim, a iniţiat acest proiect, i-a animat şi pe alţi colegi ai săi, a adunat materialele necesare, s-a documentat la faţa locului cu sprijinul şi ajutorul arhivistului cernăuţean Dragoş Olaru, tot el ne prezintă şi notele de rigoare asupra ediţiei, dar şi o scurtă şi neutră istorie (chiar de istoria niciodată nu este neutră) a Bucovinei, adică a conceput şi a realizat albumul aşa cum îl ţinem noi în mână acum. În ceea ce priveşte titlul, este evident că nu ni se pare a fi unul concludent, alcătuitorul dând dovadă de reţinere şi realism necutezând să lase pe copertă doar titlul de „Arhitectură românească", fiindcă într-adevăr ar fi fost incomplet şi impropriu, deşi cealaltă componentă a lui – „Arhitectură europeană" – este la fel de echivocă şi eufemistică, fără să ne confere în acest sens nimic caracteristic şi specific vizavi de arhitectura Cernăuţiului. La fel de europeană va fi şi arhitectura Timişoarei sau a Oradei, Lembergului sau a Cracoviei, având în vedere că aceste oraşe tot făceau parte în acea perioadă din Imperiul Austro-Ungar, ca şi Cernăuţiul, însă fiecare din ele rămân inconfundabile până astăzi din punct de vedere arhitectonic, dispunând de câte un profil distinct, în sensul respectiv nu prin trăsăturile lor general-europene, ci anume prin cele locale şi naţionale în ultimă instanţă. Nu arhitectura europeană imprimă oraşului nostru acel aspect inconfundabil, fermecător şi unic, recunoscut de toată lumea, ci cu totul altceva, adică particularităţile spaţiului geografic, cele culturale şi de civilizaţie ale oamenilor care au populat această zonă etnografică şi care timp de jumătate de mileniu nu a reprezentat decât Ţara de Sus a Moldovei, pentru ca mai târziu, odată cu ruperea ei de la matcă de către Austria, să se interfereze cu alte elemente – iniţial german (imperial-colonial), iar mai târziu – rutean şi evreiesc.

Dacă Cernăuţiul era numit sub stăpânirea austriacă „Mica Vienă", acest fapt se datorează înainte de toate asemănării sale cu capitala imperiului, care nu era deloc întâmplătoare, deoarece aici, la fel ca în orice altă zonă a imperiului, se implementau în mod firesc politicile de sistematizare şi construcţie ale aşezărilor urbane specifice statului în care era încadrat, care erau supravegheate la faţa locului cu extremă severitate de către servicii speciale. Nu doar edificiile publice, ci şi cele rezidenţiale mai importante erau proiectate de către arhitecţi notorii din metropolă care aveau o viziune strict integră asupra imaginii arhitecturale a oraşelor principale ale imperiului, adică promovau anumite curente şi stiluri, dar le aplicau şi din perspectiva tradiţiilor locului. Arhitecţii autohtoni care au apărut mai târziu bineînţeles că se conformau exigenţelor arhitecturale instituite de sus, însă dispuneau într-un fel şi de mai mult curaj şi iniţiativă în ceea ce privea utilizarea unor forme şi elemente tradiţionale româneşti sau evreieşti, bunăoară. Într-un fel, aşa se explică faptul că particularitatea definitorie a arhitecturii Cernăuţiului din perioada austriacă o reprezintă anume eclectismul, deşi există destule edificii aparţinând unor stiluri distincte, pure, de exemplu, Secession, clasic, baroc sau gotic, dar şi maur cu prefixul „neo-" de rigoare, reprezentate destul de plenar în album. Anume din cauza stilului său eclectic, Nicolae Iorga vedea în Reşedinţa Mitropolitană o construcţie „hidoasă", el dorindu-şi ca acest locaş emblematic al ortodoxismului din Europa de Est să fi identificat predominant trăsăturile arhitecturii naţionale de cult, cu atât mai mult că un asemenea stil în construcţia bisericilor şi mănăstirilor are rădăcini destul de adânci atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Mihaela Criticos, autoarea studiului „Cernăuţi în timpul administraţiei austriece (1860-1918)" subliniază cu totală justeţe că „pentru arhitectura oficială promovată la Viena şi preluată, păstrând proporţiile, la Cernăuţi, nu se punea problema expresiei unei identităţi naţionale", impunându-se „peticelor" care alcătuiau caftanul habsburgic „o arhitectură internaţionalizantă", care să exprime „o identitate imperială, universală", deşi unele minorităţi (ungurii, bunăoră), tindeau să-şi afirme în arhitectură propria identitate etnică. De ce oare să nu fi fost animaţi de asemenea dispoziţii şi românii din Bucovina, în special spre sfârşitul stăpânirii austriece când existau deja destui arhitecţi autohtoni? Oricum, în cele din urmă anume eclectismul din perioada austriacă, care de-a lungul timpului la fel a evoluat şi a fost supus diferitelor influenţe, proces oglindit destul de convingător şi concludent în studiul respectiv, dar şi stilul neoromânesc din perioada interbelică în arhitectura Cernăuţiului îi conferă oraşului de astăzi o imagine singulară şi inconfundabilă, constituind o adevărată carte de vizită a sa.

Fondul imobiliar de dimensiuni mari (administrativ, rezidenţial), dar şi cel de dimensiuni mai reduse (vile) din prezent al centrului istoric al Cernăuţiului a fost construitt în proporţie de circa 60 la sută în perioada austriacă şi 40 la sută în perioada interbelică. Raportată la intervalele de timp, această proporţie nu este în favoarea celei de-a doua perioade, care a fost în realitate deosebit de redusă – 12-15 ani, exceptând anii 20 şi cei ai crizei economice mondiale ce au afectat foarte mult şi România, faţă de un secol şi mai bine al stăpânirii austriece. Acest lucru, de altfel, îl explică foarte bine în studiul său, „Construcţia interbelică în Cernăuţi", arhivistul Dragoş Olaru, căruia i se datorează şi majoritatea din pozele edificiilor expuse, multe din informaţiile privitoare la realizarea acestora, dar şi date preţioase despre arhitecţi, precum schiţe şi planşe de proiect ale celor mai emblematice clădiri puse la dispoziţia autorilor de asemenea de către Domnia Sa. Revenind la perioada 1914-1926, care este considerată a fi deosebit de dificilă pentru România în general de după Marea Unire, devastată de război, iar mai târziu afectată dur de criza economică, situaţia respectivă fiind la fel şi pentru Bucovina, pe teritoriul căreia armatele beligerante s-au succedat în repetate rânduri cu consecinţe nefaste pentru populaţie şi pentru viaţa economică a ţinutului, autorul studiului de mai sus a stabilit pe baza documentelor din arhivă că în acest răstimp doar în centrul istoric al oraşului s-au construit 947 de case faţă de 4150 câte existau la acea dată şi care proveneau din perioada austriacă. Adică într-un deceniu şi ceva s-a construit circa 25 la sută din tot ce s-a realizat aproape într-un secol şi jumătate sub stăpânirea austriacă. Dar mai trebuie să avem în vedere că grosul edificiilor din perioada interbelică revine ultimului deceniu, deoarece anume în acest interval de timp s-au ridicat cele mai importante edificii, emblematice şi definitorii pentru arhitectura actuală a oraşului, pe care nu le mai enumerăm aici, deoarece sunt expuse în album cu lux de amănunte, aş zice. Totuşi, s-ar cuveni să facem o paralelă şi în ceea ce priveşte contribuţia din perioadele sovietică şi ucraineană la această moştenire arhitectonică a oraşului de pe durata ultimilor 70-80 de ani, care practic este nulă, însă zăbovind pe lângă grupurile de turişti care se bulucesc în centrul Cernăuţiului şi ascultând explicaţiile debitate cu patos şi însufleţire nereţinută de către ghizi, pur şi simplu ţi se vestejesc urechile, după cum spune un proverb local, de ceea ce ţi-i dat să auzi. Bunăoară, prosperitatea imobiliară din anii interbelici s-a produs „sub crunta ocupaţie românească"... În schimb, turiştilor din România li se spune la modul foarte serios că, chipurile, „Hruşciov a intenţionat la un moment dat să distrugă centrul istoric al Cernăţuţiului", însă datorită rezistenţei eroice a ştiţi voi cui nu s-a produs acest lucru (am auzit-o cu propriile urechi) şi de aceea ne putem bucura acum de toată această bogăţie arhitecturală...ŞTEFAN BROASCĂ, Cernăuţi