Banner

Eugen Șerbănescu: “Diaspora și omul providential”

Email Imprimare PDF

01_eugen_serbanescuDin capul locului, se impune o nuanţare. Se vorbeşte, în general, despre românii stabiliţi sau angajaţi în străinătate folosind termenul de Diaspora. Sensul iniţial al cuvântului vine din grecescul împrăştiere. Nu este greşit, dar nici nu indică natura „împrăştierii", care – în cvasitotalitatea cazurilor – nu a fost una benevolă, ci forţată, din cauze politice, economice etc. Aşadar, Diaspora română (nu o includem aici pe cea istorică) are o puternică amprentă de exil, scrie Eugen Șerbănescu pe www.romanialibera.ro, preluat de Romanian Global News.

Tradiţional, Exilul este anti-comunist şi anti-securist. Golgotele întâmplate timp de 45 de ani nu se pot uita, majoritatea fiind pline de privaţiuni, umilinţe, traume de părăsire a familiilor, a prietenilor, într-un cuvânt – tot coşmarul abandonării forţate a spaţiului nativ. Sunt foşti deţinuţi politic, persecutaţi, transfugi, azilanţi politic şi urmaşii lor sau, pur şi simplu, oameni liberi care n-au mai suportat însclavizarea şi dictatura. Nimeni n-a plecat de bine, în afară de odraslele unor nomenclaturişti, care – plictisiţi de-atâta bine – au vrut să plece la şi mai bine.

A urmat exodul de emigraţie de după decembrie '89. Aici motivaţiile se diversifică. S-a plecat, la început, tot din cauze politice: desantul minerilor şi celelalte vicisitudini ale administraţiei Iliescu. Imediat, au început să prevaleze motivele economice. Sărăcia şi prostul management al treburilor ţării se prelungesc de decenii. Unul din cinci români apţi de muncă se află în alte ţări ale UE. Între timp, mulţi şi-au dat seama că în România de la porţile Orientului nu va fi niciodată democraţie în adevăratul sens al cuvântului, iar drepturile omului vor fi un lux. Şi poate au dreptate, întrucât, după 26 de ani, ministresa de Justiţie Prună din Guvernul Cioloş chiar asta ne-a spus – că drepturile omului sunt un lux, devoalând fără să vrea baza de gândire neomarxistă a „noii politici" USR+PLUS.

Acum, formal, comunişti nu mai există, iar copiii nu pot şi nu trebuie să fie ţinuţi responsabili de nenorocirile cauzate de părinţi. Dar nici nu te poţi aştepta ca fiii să-şi nege sau renege părinţii, iar nepoţii să-şi renege unchii, ar fi contra firii. Situaţia poate fi de tragedie greacă, dar e mai curând de famiglie italiană. Trecutul continuă să brăzdeze cu răni mocnite eposul şi conştiinţa publică, otrăvindu-le. Printre altele, ostilitatea faţă de foştii securişti şi urmaşii lor provine şi din inechitatea întronată la startul competiţiei capitaliste, în anii '90, când s-a reaşezat societatea, dar tot strâmb. Prin natura ocupaţiei, respectivii aveau contactele cu străinii, aveau valuta, aveau ponturile, aveau nu numai how-how, dar şi know-how – adică exact toate condiţiile pentru a deveni antreprenori de succes. Cu alte cuvinte, după răsturnarea lui ­Ceauşescu, aceiaşi funcţionari ai terorii s-au plasat printre ­privilegiaţi, iar paria au rămas tot paria. ­Această frustrare remanentă este, pe bună dreptate, un factor ­senzitiv în psihologia Diasporei, peste care nu se poate trece în niciun fel de analiză.

Toate s-au adunat, s-au întrepătruns şi s-au înmul­ţit, ca într-o cutie de rezonanţă, dând naştere unui mental încărcat şi vulnerabil, cu tresăriri de revanşă faţă de ţinte greu de distins prin atâtea cearceafuri întinse la uscat în curte. Dacă în ţară disponibilitatea pentru analiză este mică, iar emoţionalitatea explozivă este mare, în Diaspora aceste tare se exacerbează: analiza (unei realităţi deja îndepărtate geografic) devine aproape imposibilă, iar emoţionalitatea, intoleranţa ignorantă, pasiunile, prejudecăţile, etichetările devin cvasigeneralizate. Contrar aparenţelor, Diaspora – ca entitate – nu este o altfel de Românie. Ca şi în ţară, se vorbeşte mult şi se votează puţin. Din cele 3,5–4 milioane de suflete aflate în străinătate în 2014, au votat doar 378.000, mult sub rata de participare din ţară.

Dacă foştii lucrători şi atârnătorii lor au reuşit să formeze grosul establish­mentului de afaceri, situaţia se schimbă în politică şi în societatea civilă: nu există un monopol al deţinerii scheletelor Securităţii prin debarale. Debarcaţii s-au răspândit, s-au împrăştiat peste tot, s-au topit în decor. Nu doar un partid sau altul, ci toate partidele îi au. La 30 de ani, încă mai apar personaje legate, într-un fel sau altul, de funesta instituţie. Dar existenţa fizică a ultimelor vestigii – care, mai devreme sau mai târziu, se vor stinge biologic – nu e încă totul. Problema cu adevărat esenţială pentru prezent şi viitor este dacă nu cumva Securitatea a lăsat în urmă o cultură a arbitrariului autoritarist, care s-a impregnat în ţesutul existenţial al spaţiului carpato-danubian ca un fel de a doua matrice etnică, producând o substituire a mecanismelor democraţiei autentice – nu numai în ADN-ul statal, dar şi în mentalul public, ajuns să-şi dorească satisfacţie prin orice mijloace, inclusiv (cine ar fi crezut?) securistice.

Ne amintim, în context, că şi pe vremea lui Ceau­şescu legile – din punct de vedere sintactic – erau corecte, şi totuşi se trăia în cel mai totalitar regim de dincoace de Cortina de Fier (minus, poate, Albania lui Enver Hodja). Statul are tradiţie în a „fenta" legile în loc de a li se supune. Ba chiar de a le încălca. Mai precis, este vorba de o mână de dregători care, odată ajunşi în posturi, devin, prin transfer freudian, un fel de noi ceauşei şi, folosind pârghiile statului, îşi impun fel de fel de interese şi scopuri – de la cele mai politice la cele mai meschine. Dl Băsescu a caracterizat succint situaţia ca fiind, cităm, „un stat mafiot", în timp ce era chiar preşedinte providenţial.

După cum ţara este împânzită de colaboratori ai multor entităţi – nu toate româneşti –, nici Diaspora nu poate avea alt regim. Sunt mulţi lideri locali. Majoritatea celor care se doresc formatori de opinie sunt de bună-credinţă, având gena activismului sincer. Alţii, veleitari, se bagă şi ei în seamă, ca peste tot. Şi probabil mai sunt şi câţiva care primesc ordin – contra cost. La anumite momente, de obicei în preaj­ma alegerilor, se creează curente de opinii, partide noi sau filiale noi ale partidelor deja existente. Rechiziţionând nemulţumirile comunităţilor în care trăiesc, agitatorii de profesie le îndrumă gândirea, o canalizează în anumite direcţii care servesc intereselor de putere. Ale cui? Nu cumva chiar ale ţintelor mâniei analizate mai sus, ţinte ascunse în spatele unor păpuşi providenţiale, scoase în faţă, la marea derută?

Deunăzi, dl Băsescu – care s-a declarat pro-Iohannis – a pretins că dl Cioloş, într-o discuţie cu Jean-Claude Juncker, s-ar fi arătat dispus să sară în barca socialiştilor numai să i se mai dea un al doilea mandat de comisar european. ­Acuzaţia, negată de către Cioloş, s-ar potrivi cu profilul său de amoralitate politică (domnia sa fiind în stare să sară în orice barcă numai să-şi vadă sacii în căruţă). Cu toate acestea, nu ştim care este adevărul pentru că nu putem să-l credem nici pe unul, nici pe celălalt. Cert este că avem de-a face cu un atac din tabăra Iohannis împotriva lui ­Cioloş. Miza? Doar unul dintre ei va intra în turul doi la prezidenţiale.

Se ştie că partizanii dlui Cioloş sunt, în marea majoritate, cei care au votat, în 2014, cu dl Iohannis şi ulterior s-au simţit trădaţi în aşteptările lor. Ca urmare, li s-a oferit o figură prezentată drept providenţială, apărută din spuma mării – Cioloş, pe care să o voteze cu aceeaşi neobosită ­speranţă cu care l-au votat în urmă cu 5 ani pe dl Iohannis, în urmă cu 10 ani pe dl Băsescu şi în urmă cu 15 ani tot pe dl Băsescu – ambii prezentaţi, la vremea lor, tot aşa, drept oameni providenţiali, apăruţi cu câteva luni înainte de alegeri, ca din senin, pe turnantă. Rezultă că, la fiecare cincinal, cu ocazia alegerilor, apare câte un om providenţial. Nu apare niciodată între alegeri, ca să rezolve din problemele ţării, ci taman la alegeri. (Vedem ce fac providenţialii Salvini şi Di Maio în Italia: ţara a intrat în recesiune. Iar pro­videnţialul Macron – mentorul dlui ­Cioloş – a întors Franţa la Comuna din Paris.) La scamatoria din România, nimeni nu se gândeşte că, de fapt, dl Cioloş este doar o dublură a dlui Iohannis. Dacă ne uităm la mesajele celor doi, nu diferă aproape deloc. Promovează aceleaşi idei nespecifice (minus mesianismul yoghin), au aceiaşi amici externi (cu diferenţa Fran­ţa – Germania) şi aceiaşi inamici interni.

De ce este nevoie, atunci, de doi candidaţi asemănători, cu riscul de a-şi canibaliza electoratele? Răspunsul scurt este: pentru ca dezamăgiţii lui Iohannis să nu nimerească – din lipsă de alternativă – în braţele unor candidaţi neîncartiruiţi. De aceea, ca ­substitut, a fost inventat Cioloş. Dacă intră în turul doi, ­suporterii dlui Iohannis i se vor alătura volens-nolens, iar dacă intră preşedintele, suporterii dlui Cioloş se vor întoarce de unde au plecat.

Cine are de câştigat în ambele cazuri? Mai înainte sunt alte câteva întrebări: 1. Cei care l-au sprijinit pe dl Iohannis îl mai sprijină sau l-au abandonat?; 2. Pe dl Cioloş tot ei l-au inventat, just in case, sau alţii?; 3. E vorba de lupte fratricide nemimate sau de ramuri diferite ale aceluiaşi trunchi? Cert este că trunchiul joacă la două capete, remorcând porţiuni mari de electorat, care, fără să ştie, sunt prinse într-o rechiniadă. Diaspora votează puţin, e un pion. Dar pionul, având şi familii influenţabile în ţară, dacă este împins pas cu pas, se poate transforma la final în regină.

Ca probă a modului cum sunt transformaţi în masă de manevră căutătorii de „oameni providenţi­ali", cităm declaraţia din 9 februarie a preşedintelui USR, Dan Barna: „Dacă vom ajunge în turul doi şi Dacian Cioloş va fi candidatul alianţei USR+PLUS, voi vota cu Cioloş. În altă secvenţă, în care ar fi Klaus Iohannis şi alt candidat, voi vota cu Iohannis, e evident".

Foarte evident. Nu degeaba Voltaire spunea că politica este mijlocul folosit de oamenii fără scrupule pentru a domina oamenii fără memorie.

 

Suntem parteneri cu:

Despre noi



Romanian Global News constituie un canal de ştiri preluate, prioritar, din comunităţile româneşti de peste hotare, ştiri care vor fi transmise constant către mass-media din România, Guvern, Parlament, Preşedinţie etc. Acelaşi flux de ştiri îmbogăţit şi cu ştiri din România va fi transmis către  mass-media de expresie românească din  comunităţile româneşti de pretutindeni şi către presa străină . Scopul esenţial al unei asemenea întreprinderi este acela de a aduce realitatea românească de peste hotare în centrul atenţiei publicului larg din România. Astfel, pe lângă ştirile de senzaţie sau cu o anumită încărcătură politică, preluate de cele mai multe ori de mass-media din România, o agenţie de ştiri de acest tip va asigura prezenţa constantă în presa românească a tuturor evenimentelor din cadrul comunităţilor româneşti şi din ţările unde aceste comunitati traiesc. Agenţia se adreseaza mass-media din cadrul comunităţilor româneşti din statele vecine şi din Occident, mass-media străine, mass-media din România, cărora le pune la dispoziţie informaţia pe bază de parteneriat, ambasadelor României, ambasadelor străine din România precum şi altor instituţii interesate. Orice român din afara frontierelor care are ceva de transmis despre activităţile sale sau al comunităţii din care face parte poate fi corespondent al RGNPRESS.

Newsletter



Facebook


Cele mai citite ştiri

Publicitate